Aşteptându-i pe barbari

  de Konstantinos Kavafis
 

- Ce aşteptăm, întruniţi în Forum?
- Azi trebuie să sosească barbarii.

- De ce, în Senat, e această apatie?
  De ce stau senatorii şi nu legiferează?

- Pentru că azi vor sosi barbarii,
  Ce legi să mai facă senatorii?
  Când vor sosi, barbarii vor face legi.

- De ce împăratul nostru s-a trezit aşa devreme
  şi stă în faţa celei mai mari porţi a oraşului,
  pe tron, cu mărire, purtând coroana?

- Pentru că azi vor sosi barbarii.
  Şi împăratul aşteaptă să întâmpine
  pe căpetenia lor. Chiar a şi pregătit
  un pergament, să i-l dea. A scris acolo
  multe nume şi titluri.

- De ce consulii noştri amândoi, şi pretorii,
  au ieşit azi în togile roşii brodate;
  de ce şi-au pus brăţări cu atâtea ametiste
  şi inele cu smaralde bogat scânteietoare?
  De ce să poarte azi preţioase toiege
  cu argint şi cu aur măiestrit încrustate?

- Pentru că azi vor sosi barbarii,
  şi asemenea lucruri îi orbesc pe barbari.

- De ce retorii noştri demni nu se-apropie iar
  să-şi arate elocinţa, să-şi spună ale lor?

- Pentru că azi vor sosi barbarii,
  şi pe aceştia îi plictisesc perorările şi predicile.

- De ce, deodată, atâta îngrijorare
  şi răvăşire? (cât de grave au devenit feţele!)
  De ce se golesc în grabă străzile, pieţele,
  şi foarte îngânduraţi se duc toţi înspre casă?

- Pentru că noaptea s-a lăsat şi barbarii n-au venit.
  Şi câţiva soli s-au întors de la hotare
  şi-au spus că nu mai există barbari.

- Şi acum ce ne vom face fără barbari?
  Oamenii aceştia erau totuşi o soluţie.

Deutschland

Wurzburg (pe scurt, un fel de antonim al Nurnbergului)

câte ceva despre re-călătorii. şi un fundal muzical pentru gradul zero

merită să revii la Viena chiar şi numai pentru a găsi, din întâmplare, în faţa sediului unei bănci, o sculptură a lui Tony Cragg, în timp ce calculezi distanţa până la MUMOK, cu siguranţă cel mai excentric muzeu de artă al Vienei, un adevărat cub gigantic de granit cu 8 etaje... apropo de cele văzute acolo (aici, doar un pretext):

cineva îmi spunea că nu poate asculta până la sfârşit "Simfonia Monotonă" a lui Yves Klein (1928-1962), că îi sunt suficiente 20-30 secunde, că apoi nu-şi poate înfrâna un fel de furie sălbatică împotriva corului şi a orchestrei, care se autoplagiază la nesfârşit, prelungind "vacarmul" (după mine, reconfortant - sic!), că nu încape nicidecum în definiţia de "muzică" (Y.K. a urmărit vreodată asta? replic) ş.a.m.d. 

aici e doar un fragment (varianta originală cuprinde 20 de minute de... sunet, urmate de o linişte tot de 20). dincolo de orice alte impresii, fiecare îşi va putea alege, cred, jumătatea pe care o simte tămăduitoare şi, la celălalt capăt, cea pe care o simte letală.

 

cvadratura cercului

aşa începe şi se încheie totul dragostea mea
cu cerul coborând ca un piston din oţel
până când lipiţi de asfalt
coastele vor fi un acordeon mut
şi inima un cheag

aşa se încheie şi începe totul
cu valul venind din spate pe fundal
şi eu sufocându-mă într-un colţ
frumuseţea unui tablou chinezesc
care îşi cere albul tăcerea şi absenţa

pe nisipul jilav mergem spre
nord  est est est
nord            sud
vest     vest  sud
în centrul pătratului viaţa mea
face o buclă de douăzeci de ani
de care mă spânzur
cvadratura cercului gândul
că n-aş putea fi doar atât