(un ciob)
aveam cinci ani duceam într-un borcan cea mai
cristalină apă şi am căzut pe scările umede
cioburile au venit numaidecât peste pielea subţire a mâinii ascunzând
împletitura muşchilor iar artera tăiată şi-a căscat gurile împrăştiind în aer
un adevărat artificiu în contrapunct cu strigătul moartea
se aduna vocală cu vocală încă nu puteam s-o rostesc deşi
de câteva ori o mai simţisem
mă gândeam că sângele se va scurge tot pe asfaltul negru
aşa cum se dusese apa iar eu voi rămâne o siluetă
de sticlă şi mă voi ciocni repede repede de toţi oamenii
spuneam mi-e frică mi-e frică şi când întrebau de cine de ce
strigătul meu mai urca o treaptă octavă cu octavă până am adormit
cu garoul strâns peste tăietură căluş de închegat
sângele şi urletul care chemase oamenii (un copil moare!)
