Poesis Internaţional

a ajuns la nr. 6. Iată-l:


Poesis International nr.6

viaţa cea nouă (osuar)

viaţa cea nouă cu tot cu berlinul ei
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele

şi când îţi spun că toate lunile astea
mi-am simţit faţa călcată în picioare
am în minte un pantof pătrat al unei femei la berlinale
osul tălpii ieşit nesănătos într-o parte şi pielea maro a pantofului
ca şi pielea albă a piciorului repetând prosteşte virajul


şi aceasta e umilirea cărnii ţinându-se strâns de oase
şi isteria când steaua de oase aceeaşi de când am venit pe lume
nu încape în nici unul din aceste oraşe


viaţa cea nouă cu tot cu berlinul ei
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele

ultimele imagini de acum doi ani
când îmi simţeam scheletul arcuindu-se
înainte să se arunce cu putere cât mai departe

un boschetar bătrân cufundându-şi braţul
prin gura unei pubele înalte
mâna lui osoasă desfăcând brusc degetele printre
pungile amestecate în sucuri abjecte
(un minut fără să respir
braţul lui ca o ancoră
oţetul în valuri)
ca să scoată la suprafaţă o pâine o pâine întreagă
o pâine uscată din care muşcă imediat şi dispare

viaţa cea nouă cu tot cu berlinul ei
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele

degetele tatălui meu întoarse nefiresc în sus
pentru că tot inventând noduri
ascunzând tăieturi sub cicatricele cele mai frumoase
oasele învăţaseră să fie altfel

şi degetele unui bărbat tremurător
căruia i-am strâns mâna ca unui străin şi
i-am simţit oasele falangelor topindu-se gelatinoase

băieţelul care căzuse de pe salcie şi avusese fractură deschisă
băieţelul care căzuse de pe salcie cu tot cu jumătate de salcie
şi m-a durut pentru salcie pentru că nimeni n-ar fi putut s-o prindă la loc
aşa cum îi sudaseră lui oasele

întotdeauna a fost ceva umilitor în îndărătnicia oaselor
şi ceva mult mai umilitor când la prima lovitură
se rup neputincioase

viaţa cea nouă cu tot cu berlinul ei
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele

ca în ziua aceea în jocul cel mai ciudat
pe care istoria putea să ni-l servească nouă
copiii întârziaţi ai pereistrocii şi în care ne credeam
nemţii şi ruşii sau pur şi simplu mercenari turbaţi
în căutarea secretului celuilalt băieţi şi fete laolaltă
dintre toţi care alergau în jurul blocurilor şi garajelor
singură eu n-am uitat durerea braţului sucit în afară
şi mâna celuilalt înfăşurată strâns în jurul toracelui

până când aproape oprindu-ţi respiraţia îţi cere triumfător parola
şi nu e nimic de spus şi îţi auzi oasele scrâşnind
şi mai bine ai muri stâlcit ţinându-te de acest cuvânt
cu picioarele şi cu braţele

viaţa cea nouă cu tot cu berlinul ei
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele

şi acesta e râsul meu când carnea se dezleagă
şi îmi ies din piele şi vă alerg în faţă