Viaţă de microbuz

(în atmosfera zilelor următoare, fragmente dintr-un text de prin februarie 2010, scris chiar în timpul unei călătorii Buc.-Chişinău: )

Oximoron. (...) După ce aşteptasem preţ de două ore în microbuzul îngheţat, după ce pornisem, într-un final, picioarele dezmorţindu-mi-se încet-încet, pe marele ecran de pe... iconostasul salonului (altarul fiind, y compris, „loja” şoferului) şi-au făcut apariţia, nonşalante, litere chirilice (eu aducându-mi aminte, brusc, de protestele internauţilor din Moldova care cereau dublarea filmelor de la cinematograful Patria şi în limba română). Cei doi pasageri din spatele meu, soţ şi soţie, domnii S., originari din România, şi-au continuat chicotitul (...)
Şoferul ne promitea că filmul ne va teleporta, din Mercedesul care avea să ne treacă peste Prut (20 de inşi: 19 români şi un rus), la „Galivud”. M-am gândit să mă ofer ca translator. (...) În timp ce pe ecran textul rusesc pe care—n-avui încotro—l-am ingurgitat, abandonându-mi lectura, se stingea, lăsând loc primelor imagini, o muzică de-a dreptul tragică ţâşnind din boxe, mi-am oprit gâtul în semi-flexiune spre cei care n-aveau să priceapă o boabă din cele 8 sau 9 episoade pe care şoferul (un ins aproape afazic) le anunţa glorios. Dar, se părea, traducerea nu ar mai fi avut rost. Filmul prezenta scene de război (al Doilea Mondial), iar lucrurile erau cât se poate de simple, dincolo de cuvinte. Steluţele pe frunţile soldaţilor Armatei Roşii faţă în faţă cu arma unui comandant neamţ; ieşirea eroică a unui ostaş sovietic din groapa în care fusese aruncat după o pseudo-execuţie pentru ne-trădare. Nimic mai universal, nicio limbă mai inteligibilă decât asta, mă bucuram în secret. Un glonţ, două gloanţe. O execuţie, două execuţii, o cană de votcă, două căni de votcă. Altfel spus, filmul le oferea suficiente semne. Lenin, Stalin, Hitler—transparenţă. În faţă, un bucureştean cu mină gravă îşi împlântase ochii în ecran, gustând, volens-nolens, din trama pe alocuri hiper-sentimentală, reluând la nesfârşit scena cu soţia cu părul în cosiţe sărutând bravul (de acum) soldat, un copil blond ţinându-l pe tată de mână.

Şi-n timp ce mâna eroului străpungea ţărâna butaforică ieşind la lumină, microbuzul penetra pasajul de la Unirii. (...). „Vperiooood!” (şi tocmai treceam pe lângă Universitate). Supravieţuitorul, acum comandant, plângea în faţa soldaţilor (şi lăsam în urmă TNB-ul).

...Viaţă de microbuz, mi-am zis(...)

de vederea de fapt

se întâmpla să locuiesc pe o stradă unde casele aveau pereţi de sticlă

viaţa de dinăuntru părea atât de frumoasă

încât mai toţi nou-veniţii erau gata să lingă geamurile

numai să-i vadă bându-şi ceaiul aromatizat mâncându-şi wurştii sau

plimbându-şi setterul prin casă



aceea era viaţa cea nouă şi adevărată şi

deşi nu m-am dus niciodată foarte aproape

ceva se întâmplase cu ochii mei

obişnuiţi să se ascundă după draperiile pe care le întindeam

pe nesimţite între mine şi oameni



îmi amintesc de vara lui 95 înainte să plec pentru a doua oară la constanţa

am prins vreo douăzeci de insecte de toate speciile şi mărimile

pe care le-am ţinut captive într-un borcan

timp de câteva săptămâni

era ceva fermecător în captivitatea lor credeam

cu toată tăria că au o viaţă fericită le aruncam firimituri în fiecare zi

dar aveam de gând să trec frontiera cu ele şi să le dau drumul acolo

în  r o m â n i a

din raţiuni pe atunci cu totul nebănuite

fireşte am uitat borcanul acasă la întoarcere l-am găsit gol

şi am înţeles că cineva le eliberase



continui să merg pe strada asta fără să ştiu despre destinaţie

şi deodată îmi vine să întorc capul şi să îi văd pe toţi

prin ochiul meu pentru care lucrurile scârţâie de claritate

prin borcanul cu fluturi şi muşte

prin peretele de cristal al casei

printr-un ecran

în spatele căruia apar personaje volubile de altădată

toată spuma din jurul corpurilor se descoperă

şi printr-o lupă

văd cum stau ascunşi în carne tremurând

în gesturi rotunde şi haine bufante şi bucle şi voci

toate acestea deasupra unor inşi chei şi drepţi

care sclipesc în toţi ceilalţi oameni

un fetiş

de un minimalism trist

Salonul Internaţional de Carte. pentru că numai "Internaţional" nu e. m-am repezit spre cele trei rafturi (sic!) etichetate  "Franţa" ca să descopăr că, din cele vreo 10 cărţi, 5 erau dicţionare.
era înainte de Republica guvernată de Sandu Vakulovski şi Moni Stănilă (un maraton de 2 zile). 

m-am bucurat însă să revăd, ieri, oameni pe care nu-i văzusem de luni bune. care să cumpere o carte recomandată de mine. şi să-mi împrumute una de care nu făcusem rost încă (ultimul roman al lui Eco).

iar cu o zi în urmă, îndreptându-mă spre standul Arc să-mi iau, în sfârşit, volumul Lilianei Armaşu, pe care îl îndrăgisem a priori, am întâlnit-o pe însăşi autoarea. am rămas împietrită, pentru câteva secunde (atât de mare fusese coincidenţa). am vorbit (mai degrabă, am fost întru totul de acord) despre debuturi, cărţi şi timpi de scriere, viaţă literară şi viaţă literară în afara vieţii literare, singura care contează.
despre "Singurătatea de miercuri" a scris G. Chiper în Contrafort (aici). a luat premiul pentru Poezie al US 2010.

a, da, pe Aleea Clasicilor a fost inaugurat bustul lui Păunescu. no comment.

suficient de senzaţional

încât să rup tăcerea de aici.

mergeam azi spre Librăria din Centru, unde avea să se întâmple Seara Poetică a Ilenei Mălăncioiu şi... o creangă mare cât mine s-a desprins dintr-un arbore de vreo 20 de metri şi a căzut la o secundă distanţă, în urmă. nu m-am întrebat a cui e vina şi cum lucrează serviciile respective din cadrul primăriei ch-ău, nu m-am gândit nici la "carpe diem" etc. a fost pur şi simplu atât de suprarealist şi magic, încât am mers multă vreme zâmbind maşinal şi gândindu-mă că dacă voi întoarce capul în urmă, voi vedea creanga târându-se după mine.

şi chiar dacă toate astea m-au dezlocuit pentru o bucată bună de timp din mine însămi, a fost o seară de poezie bună, în care am reuşit s-o înţeleg mai bine pe I.M., care, printre poeme, a vorbit, laolaltă, despre scriitori vs. politică & securitate (unde ar fi paranteze largi de deschis, dar I.M. a zis cel mai bine : "cine are talent oricum rămâne" şi "doar p-u că eşti pur moral nu..."), scriitori vs. scriitori, scriitori vs. ei înşişi. iar în toate astea n-a fost pic de egocentrism, cum ar fi putut să fie.

la final, cineva i-a trimis un bileţel, întrebând-o dacă s-a gândit vreodată să se lase de literatură. hai să pun un poem de-al Ilenei Mălăncioiu (din volumul omonim, 1973), în semn de "bine că nu":



Crini pentru domnişoara mireasă



Crini pentru domnişoara mireasă,

Crini albi şi cărnoşi, cum n-am mai văzut,

Ca şi cum nunta veşnică acum a fost descoperită

De un mire tînăr şi neprefăcut.



Ce purtaţi, domnule mire, în buchetul cu trei fire,

În buchetul cu trei feţe dumnezeieşti

Ca trei flori de crin aduse de foarte departe

Pentru nunta din poveşti.



Domnul mire nu poate să răspundă,

Domnul mire zboară peste nori,

În tăcere, domnişoara mireasă

Sărută cele trei flori



Ca şi cum n-ar fi flori de crin,

Ci feţe sfinte cu adevărat.

Ce purtaţi, domnule mire, în buchetul cu trei fire

Care trupul miresei l-au înviat.





   

cum se vede uneori realitatea

(ochiul lui charles pennequin)

un minut pentru M. Ivănescu (1931-2011)

cum se scrie o carte - şi ce înţeles poate avea o asemenea lucrare

însă pentru sunetele de afară străin, închis
într-o lume unde nu mai pătrund
cu ecourile lor luminile lumii de afară şi îşi închid
contururile de muzică pe care orice înscris

al unui lucru, al unei fiinţe îl aşează în cartea
uriaşă a firii, deschisă, şi întorcîndu-şi
filele cu texte uneori neînţelese, pe care ai vrea
să le opreşti - dar care curînd îşi

va întoarce ultima pagină
şi nu va mai urma decît cea de pe urmă foaie
şi aceea albă. şi cine

ştie mai cine are să vină să o îndoaie
şi va mai scrie un rînd doar şi o dată
şi va închide peste ea scoarţa crăpată.

şi tu, cartea asta care ţi-a fost
vremea, şi locul sufletului tău, nu ţi-a fost
în puteri s-o citeşti ascultînd-o în silabe

chiar dacă le-ai înţeles înţelesul,
şi în urechile tale au rămas albe,
şi ai citit doar cu ochii, şi mersul

înspre înlăuntru nu l-ai mai urmărit.
să trăieşti o vreme surd la răsfrîngerile
pe care în tine, în oricine ar fi trebuit
să le aibe rîsul şi plîngerile

din afară. şi pe urmă, cînd s-a închis
cartea, nici să nu mai ştii dacă rămîn
pentru altcineva, mai tîrziu, din ce-a scris
acolo, lucruri de înţeles cînd o va lua poate în mîini.