sâmbătă, 8 octombrie 2011

Poesis Internaţional

a ajuns la nr. 6. Iată-l:


Poesis International nr.6

duminică, 2 octombrie 2011

viaţa cea nouă (osuar)

viaţa cea nouă cu tot cu berlinul ei
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele


şi când îţi spun că toate lunile astea
mi-am simţit faţa călcată în picioare
am în minte un pantof pătrat al unei femei la berlinale
osul tălpii ieşit nesănătos într-o parte şi pielea maro a pantofului
ca şi pielea albă a piciorului repetând prosteşte virajul


şi aceasta e umilirea cărnii ţinându-se strâns de oase
şi isteria când steaua de oase aceeaşi de când am venit pe lume
nu încape în nici unul din aceste oraşe


viaţa cea nouă cu tot cu berlinul ei
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele


ultimele imagini de acum doi ani
când îmi simţeam scheletul arcuindu-se
înainte să se arunce cu putere cât mai departe

un boschetar bătrân cufundându-şi braţul
prin gura unei pubele înalte
mâna lui osoasă desfăcând brusc degetele printre
pungile amestecate în sucuri abjecte
(un minut fără să respir
braţul lui ca o ancoră
oţetul în valuri)
ca să scoată la suprafaţă o pâine o pâine întreagă
o pâine uscată din care muşcă imediat şi dispare

viaţa cea nouă cu tot cu berlinul ei
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele


degetele tatălui meu întoarse nefiresc în sus
pentru că tot inventând noduri
ascunzând tăieturi sub cicatricele cele mai frumoase
oasele învăţaseră să fie altfel

şi degetele unui bărbat tremurător
căruia i-am strâns mâna ca unui străin şi
i-am simţit oasele falangelor topindu-se gelatinoase

băieţelul care căzuse de pe salcie şi avusese fractură deschisă
băieţelul care căzuse de pe salcie cu tot cu jumătate de salcie
şi m-a durut pentru salcie pentru că nimeni n-ar fi putut s-o prindă la loc
aşa cum îi sudaseră lui oasele

întotdeauna a fost ceva umilitor în îndărătnicia oaselor
şi ceva mult mai umilitor când la prima lovitură
se rup neputincioase

viaţa cea nouă cu tot cu berlinul ei
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele


ca în ziua aceea în jocul cel mai ciudat
pe care istoria putea să ni-l servească nouă
copiii întârziaţi ai pereistrocii şi în care ne credeam
nemţii şi ruşii sau pur şi simplu mercenari turbaţi
în căutarea secretului celuilalt băieţi şi fete laolaltă
dintre toţi care alergau în jurul blocurilor şi garajelor
singură eu n-am uitat durerea braţului sucit în afară
şi mâna celuilalt înfăşurată strâns în jurul toracelui

până când aproape oprindu-ţi respiraţia îţi cere triumfător parola
şi nu e nimic de spus şi îţi auzi oasele scrâşnind
şi mai bine ai muri stâlcit ţinându-te de acest cuvânt
cu picioarele şi cu braţele

viaţa cea nouă cu tot cu berlinul ei
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele


şi acesta e râsul meu când carnea se dezleagă
şi îmi ies din piele şi vă alerg în faţă

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Viaţă de microbuz

(în atmosfera zilelor următoare, fragmente dintr-un text de prin februarie 2010, scris chiar în timpul unei călătorii Buc.-Chişinău: )

Oximoron. (...) După ce aşteptasem preţ de două ore în microbuzul îngheţat, după ce pornisem, într-un final, picioarele dezmorţindu-mi-se încet-încet, pe marele ecran de pe... iconostasul salonului (altarul fiind, y compris, „loja” şoferului) şi-au făcut apariţia, nonşalante, litere chirilice (eu aducându-mi aminte, brusc, de protestele internauţilor din Moldova care cereau dublarea filmelor de la cinematograful Patria şi în limba română). Cei doi pasageri din spatele meu, soţ şi soţie, domnii S., originari din România, şi-au continuat chicotitul (...)
Şoferul ne promitea că filmul ne va teleporta, din Mercedesul care avea să ne treacă peste Prut (20 de inşi: 19 români şi un rus), la „Galivud”. M-am gândit să mă ofer ca translator. (...) În timp ce pe ecran textul rusesc pe care—n-avui încotro—l-am ingurgitat, abandonându-mi lectura, se stingea, lăsând loc primelor imagini, o muzică de-a dreptul tragică ţâşnind din boxe, mi-am oprit gâtul în semi-flexiune spre cei care n-aveau să priceapă o boabă din cele 8 sau 9 episoade pe care şoferul (un ins aproape afazic) le anunţa glorios. Dar, se părea, traducerea nu ar mai fi avut rost. Filmul prezenta scene de război (al Doilea Mondial), iar lucrurile erau cât se poate de simple, dincolo de cuvinte. Steluţele pe frunţile soldaţilor Armatei Roşii faţă în faţă cu arma unui comandant neamţ; ieşirea eroică a unui ostaş sovietic din groapa în care fusese aruncat după o pseudo-execuţie pentru ne-trădare. Nimic mai universal, nicio limbă mai inteligibilă decât asta, mă bucuram în secret. Un glonţ, două gloanţe. O execuţie, două execuţii, o cană de votcă, două căni de votcă. Altfel spus, filmul le oferea suficiente semne. Lenin, Stalin, Hitler—transparenţă. În faţă, un bucureştean cu mină gravă îşi împlântase ochii în ecran, gustând, volens-nolens, din trama pe alocuri hiper-sentimentală, reluând la nesfârşit scena cu soţia cu părul în cosiţe sărutând bravul (de acum) soldat, un copil blond ţinându-l pe tată de mână.

Şi-n timp ce mâna eroului străpungea ţărâna butaforică ieşind la lumină, microbuzul penetra pasajul de la Unirii. (...). „Vperiooood!” (şi tocmai treceam pe lângă Universitate). Supravieţuitorul, acum comandant, plângea în faţa soldaţilor (şi lăsam în urmă TNB-ul).

...Viaţă de microbuz, mi-am zis(...)

luni, 12 septembrie 2011

de vederea de fapt

se întâmpla să locuiesc pe o stradă unde casele aveau pereţi de sticlă

viaţa de dinăuntru părea atât de frumoasă

încât mai toţi nou-veniţii erau gata să lingă geamurile

numai să-i vadă bându-şi ceaiul aromatizat mâncându-şi wurştii sau

plimbându-şi setterul prin casă



aceea era viaţa cea nouă şi adevărată şi

deşi nu m-am dus niciodată foarte aproape

ceva se întâmplase cu ochii mei

obişnuiţi să se ascundă după draperiile pe care le întindeam

pe nesimţite între mine şi oameni



îmi amintesc de vara lui 95 înainte să plec pentru a doua oară la constanţa

am prins vreo douăzeci de insecte de toate speciile şi mărimile

pe care le-am ţinut captive într-un borcan

timp de câteva săptămâni

era ceva fermecător în captivitatea lor credeam

cu toată tăria că au o viaţă fericită le aruncam firimituri în fiecare zi

dar aveam de gând să trec frontiera cu ele şi să le dau drumul acolo

în  r o m â n i a

din raţiuni pe atunci cu totul nebănuite

fireşte am uitat borcanul acasă la întoarcere l-am găsit gol

şi am înţeles că cineva le eliberase



continui să merg pe strada asta fără să ştiu despre destinaţie

şi deodată îmi vine să întorc capul şi să îi văd pe toţi

prin ochiul meu pentru care lucrurile scârţâie de claritate

prin borcanul cu fluturi şi muşte

prin peretele de cristal al casei

printr-un ecran

în spatele căruia apar personaje volubile de altădată

toată spuma din jurul corpurilor se descoperă

şi printr-o lupă

văd cum stau ascunşi în carne tremurând

în gesturi rotunde şi haine bufante şi bucle şi voci

toate acestea deasupra unor inşi chei şi drepţi

care sclipesc în toţi ceilalţi oameni

luni, 5 septembrie 2011

sâmbătă, 3 septembrie 2011

de un minimalism trist

Salonul Internaţional de Carte. pentru că numai "Internaţional" nu e. m-am repezit spre cele trei rafturi (sic!) etichetate  "Franţa" ca să descopăr că, din cele vreo 10 cărţi, 5 erau dicţionare.
era înainte de Republica guvernată de Sandu Vakulovski şi Moni Stănilă (un maraton de 2 zile). 

m-am bucurat însă să revăd, ieri, oameni pe care nu-i văzusem de luni bune. care să cumpere o carte recomandată de mine. şi să-mi împrumute una de care nu făcusem rost încă (ultimul roman al lui Eco).

iar cu o zi în urmă, îndreptându-mă spre standul Arc să-mi iau, în sfârşit, volumul Lilianei Armaşu, pe care îl îndrăgisem a priori, am întâlnit-o pe însăşi autoarea. am rămas împietrită, pentru câteva secunde (atât de mare fusese coincidenţa). am vorbit (mai degrabă, am fost întru totul de acord) despre debuturi, cărţi şi timpi de scriere, viaţă literară şi viaţă literară în afara vieţii literare, singura care contează.
despre "Singurătatea de miercuri" a scris G. Chiper în Contrafort (aici). a luat premiul pentru Poezie al US 2010.

a, da, pe Aleea Clasicilor a fost inaugurat bustul lui Păunescu. no comment.