what to do if the hurricane comes what to do if sandy what if hudson comes cause hudson is just around the corner oh this peaceful river almost a fetish the only arrow to new york on the map what if it takes our cardboard house (light as a matchbox) far away to another shore perhaps where there’s no valley covered with yellow and no one is smoking his hookah every night under the window what if the door lock gets rusty what if this other shore is the other side of atlantic what to do if it all hits us in one wave a smack out of the blue a bite of real reality please tell us would you do this to us sandy?
or should I just not care and open the door and let it in and perhaps even walk out in my new shoes two little boats the fate of which is now utter uncertainty all this to meet sandy
you see the best part is I don’t even know if all the panic isn’t just for fun just for halloween just for the elections teach me america how serious you are you’re so big america that maybe a hurricane fits you it’s just proportional with the skyscrapers and avenues at home we never have hurricanes and no one calls the rain katrina or sandy it’s just some formless water falling over some people tired even of their own identities and we also don’t have the ocean what we have is the tiny sea but in order to see it you still have to cross some borders so even now america I feel I’m on a tiny deserted island opaque times east europe in my own compact waterproof dream while someone is just screaming in my ear: saaaandy saaaandy
Lately, I've become accustomed to the way The ground opens up and
envelopes me Each time I go out to walk the dog. Or the broad edged silly
music the wind Makes when I run for a bus...
Things have come to
that.
And now, each night I count the stars. And each night I get the
same number. And when they will not come to be counted, I count the holes
they leave.
Nobody sings anymore.
And then last night I tiptoed
up To my daughter's room and heard her Talking to someone, and when I
opened The door, there was no one there... Only she on her knees, peeking
into
În săptămâna dinaintea plecării, începusem să citesc ultimul roman al lui Aureliu Busuioc (1928-2012) apărut la Cartier (Și a fost noapte). A fost, din păcate, cu adevărat ultimul. Aș fi vrut să pot ajunge la lansarea din mai 2012 (iată un fragment, pentru mine extrem de emoționant).
Atât de discret (nu s-a bătut pentru lauri, nici aici, nici peste Prut, deși i-ar fi meritat), de o discreție ironică, chiar cinică, și de un umor inconfundabil, Aureliu Busuioc a făcut pentru lit. din Basarabia inestimabil de mult, ca romancier, poet (liric, satiric).
Păstrez câteva amintiri extrem de frumoase din 2009, când l-am cunoscut. Aici, tot la Librăria din Centru, după o seară poetică dedicată lui AB.
CONCERT Pentru Tanţi ...
Nebun sublim, trecutul, mai vine la cavoul În neuronii căror şi-a conservat ecoul, Şi răvăşind incinta cu vechituri perene, Ia uite ce mai află alături de migrene:
Tu, dominând parterul. De ochiul meu, avidul, Creştea jur-împrejuru-ţi inexorabil vidul, Şi-n vreme ce sub haina-mi pulsa frenetic dorul, Mai respiram în sală — tu, eu şi dirijorul.
Dramatizând, maestrul, cu gesturi foarte grave Zvârlea în plinul sălii acorduri scandinave. Tunau teribil tube, vuiau violoncele Si înşirau valtorne mirabile mărgele. Înfioraţi bemolii, scăpaţi de sub baghetă Puneau ninsori atente pe fruntea ta cochetă, Pe când diezii tragici, abia născuţi la rampă, Îţi survolau făptura ca fluturii o lampă...
O, tu! În rândul patru! Şi-acum mă doare poanta; Peer Ghynt venise-alături gentil să-ţi ţie geanta, Şi vestejindu-şi soarta, de farmecele tale, Îţî încălzea auzul cu arii boreale!
Hiperboreic melos! Viori nevinovate
Strigară de iubire şi infidelitate. Băteau timpane-n tâmple, fiorduri fără pată Îşi sugrumau talazul în sala indignată, Şi pumnii incapabili afrontul să-1 suporte, In plugul ros şi roşu loviră mezzo-forte.
Purtam pantofi de cârpă făcuţi cu cretă sură Şi-un tom imens de versuri nescrise sub tunsură. Dar ca cirac sensibil şi demn al lui Erato Simţeam că-mi creşte pulsul Ia modul zis staccato. Şi mai simţeam, ştiindu-l cumplit ce mi-i năravul, Că am rămas în sală — tu, eu şi scandinavul, In sala destinată pentru hipnoze-n masă, Dar pentru trei destine, vai, prea nespaţioasă!... ...Când te-am luat de mână atunci întâia oară Şi ţi-am găsit privirea — Peer Ghynt ieşea afară
