un soi de ciudată memorie genetică

mă face să citesc cu înfrigurare toate cronicile despre "incidentele" nucleare din Japonia. aceeaşi m-a făcut să văd, acum câteva săptămâni la Berlinale, "V subbotu" (Innocent saturday) al lui Aleksandr Mindadze. filmul e imaginea sâmbetei odioase după accidentul de la Cernobîl prin ochii unui tânăr activist de partid forţat să tacă, după ce ajunge -fizic- în chiar măruntaiele dezastrului, o sâmbătă grotesc de vie la care trebuie să ia parte, tergiversând evadarea (alături de cea căreia îi spune adevărul).

manualul convalescentului

după ce moartea se mai retrage o dată şi cu un clic
peste întrerupătorul de chemat infirmiera stinge
dâra de neon din jurul corpului care pentru câteva zile
ţi-a dat o lumină aparte şi chiar cuvintele în noaptea
de dinainte păreau mai proaspete
înţelegi că singura boală pe care ai avut-o vreodată
e amânarea
faldurile ei peste carnea care e atât de simplă şi dreaptă şi
nici nu s-ar mai fi trezit dacă a doua zi
n-ar fi trebuit să trimiţi cele scrise în noapte


numai o clipă roba de spital
pare atât de diferită de hainele celor care
dorm de câteva zile îmbrăcaţi veghindu-te pentru că pe aceia
de la o mânecă la alta hainele îi ocolesc invers pe la spate—
până la urmă toate îţi zici în timp ce îţi pune peste rană
bandajul ca pe un mic scut toate înconjoară trupul toate îl apără


ridicol să mai lupţi împotriva lui acum pentru că
lucrurile sunt la locul lor şi în curând vei coborî
printre oamenii perfect asamblaţi şi simetrici
dar nici să-l mai porţi cu tot dinadinsul înainte
ai fi preferat să rămâi acolo cu pânzele azurii în chip de mormânt şi
tăietura ovală prin care aduseseră rana în lumină printre oamenii
aplecându-se deasupra ochiului ca deasupra unui diamant apoi
încercându-l cu zăngănitul metalic al cleştilor şi bisturiurilor


pentru câteva săptămâni fericite trupul e numai
o pernă de apărat rana sânge sclipitor şi negru
sub pielea albă şi se va scurge din nou în valuri dar
până atunci să te mişti oarbă prin odaie fără gravitaţie


(august/ decembrie 2010)

sticlărie

(un ciob)


aveam cinci ani duceam într-un borcan cea mai
cristalină apă şi am căzut pe scările umede
cioburile au venit numaidecât peste pielea subţire a mâinii ascunzând
împletitura muşchilor iar artera tăiată şi-a căscat gurile împrăştiind în aer
un adevărat artificiu în contrapunct cu strigătul moartea
se aduna vocală cu vocală încă nu puteam s-o rostesc deşi
de câteva ori o mai simţisem
mă gândeam că sângele se va scurge tot pe asfaltul negru
aşa cum se dusese apa iar eu voi rămâne o siluetă
de sticlă şi mă voi ciocni repede repede de toţi oamenii
spuneam mi-e frică mi-e frică şi când întrebau de cine de ce
strigătul meu mai urca o treaptă octavă cu octavă până am adormit
cu garoul strâns peste tăietură căluş de închegat
sângele şi urletul care chemase oamenii (un copil moare!)

despre cartea Alcool: şi eu

am aşteptat cu nerăbdare să citesc "cartea Alcool" a lui Ion Mureşan. până s-a întâmplat, a trebuit să mă mulţumesc cu multele cronici (pentru mine, prefeţe contradictorii). câtă luciditate poate/trebuie să rămână când se suprapun atâtea orizonturi de aşteptare?

între timp, a apărut nr.3 al revistei "Poesis Internaţional" şi... un alt ecou chiar în editorialul lui D. Păcuraru (poate fi citit(ă) aici).     

  

de-ale minimalismului

(chiar cu preţul celor 22 de minute)

Steve Reich, Double Sextet (Premiul Pulitzer pentru Muzică, 2009)

muzica indeterminată

şi Rothko: prim-plan sau fundal?

eco & freud

încă un motiv să aştept cu interes noul roman al lui Eco!
pe scurt: ştiam că "Cimitirul din Praga" urmează să apară în scurtă vreme la Polirom, în trad. Ştefaniei Mincu. 
apoi am găsit, în "Suplimentul de Cultură" un fragment, în avanpremieră. e vorba de o scrisoare datată "24 martie 1897". surpriza şi coincidenţa a fost să descopăr, după ce lunile astea am citit cu oarece intensitate Freud, aluziile, dacă nu referinţele transparente, la doctorul "evreu neamţ (sau austriac, dar tot aia e)".