ce apoteoză

furtuna asta pentru un mai căruia nu îi mai găsesc niciun calificativ/ definiţie (ar fi, în tot cazul, un oximoron).
iată, sunt un gulliver aşezat pe asfalt cu mii de zaruri - aruncate- în jur.
lucrurile par, ca niciodată, pregătite, programate, dar -mai ales- ca întotdeauna, bifurcate.
monopoly: vor trece trei luni şi te vei deplasa în punctul A (luând în stăpânire- monopolizând- viaţa (proprie), odată şi odată, care, sigur, acolo te aşteaptă), iar dacă nu, încă trei şi vei ajunge în punctul B (unde, de altfel, ai vrut dintotdeauna să ajungi, dar dacă vei fi reuşit să aterizezi deja în punctul A, opţiunea cade) ş.a.m.d., ş.a.m.d.
şi întrebări, miriade-miriade, ca o bacterie acoperind totul (şi n-ar trebui să fie aşa, căci oare nu lucrurile însele, micile farse în care ţi-ai văzut înscris numele, chiar în ultimele zile, te conving că, în fond, nu mai e nimic de aşteptat?).
în toată ecuaţia asta necunoscutele sunt oamenii; în definitiv, tu.

omul negru

      în blocul universităţii, vizavi, noaptea o sală e întotdeauna luminată. se întâmplă să fie tocmai sala de la ultimul etaj, din aripa care iese cel mai mult în faţă. am observat-o în prima sau a doua zi aici, trecând pe lângă uşa de sticlă a balconului. am amuţit când am văzut înăuntrul ei o figură neagră, cambrată deasupra unei mese, scriind / meşteşugind ceva. numai siguranţa de a fi totuşi după geam, la o distanţă considerabilă, m-a reţinut în faţa balconului, cu tălpile goale pe duşumea, cu faţa încâlcită în mătasea perdelelor. mă gândeam că nu poate fi decât un paznic (scriind ce?), cu haine, glugă negre. a început însă să întoarcă nervos capul spre stradă. şi nu, nu era vorba doar de haine. omul părea de tuş, o schiţă antropomorfă, fără trăsături. terifiant. cât pe ce să strig (şi eu): Черный человек/ Черный, черный!*. 

     au trecut mai multe săptămâni. omul negru n-a mai apărut. în lumina albă – doar mesele, ca nişte ciuperci uriaşe ce par, de aici, aşezate haotic. aproape reflex arunc privirea, de fiecare dată, spre oaza aceea de lumină (la propriu). punctul în care nu e noapte (o invitaţie la principiile gestaltului, dacă vreţi). 
     mă gândesc de pe acum: dacă plec, o să-mi lipsească.     

__________________________
*”Un om negru/ Negru, negru!” (S. Esenin)

exerciţii de persuasiune

cum ai putea să convingi pe cineva (la 4) că Maiakovski e un poet mare, dacă te loveşti de: „lasă-l, e un comunist...”?
simplu. cu un poem (în original sau... ca aici, tradus de Leo Butnaru).

Câteva cuvinte despre mine însumi

Îmi place să privesc cum mor copiii.
În lovitura râsetului aţi observat val înceţoşat
întins după tristeţe ca o trompă?
Iar eu –
în sala de lectură a străzilor –
atât de des răsfoii al sicriului tom.
Cu degete ude
miezul nopţii mă pipăia
pe mine şi gardul putrezind de boală
şi cu stropii de ploaie pe chelia-cupolă
alerga dement turnul de catedrală.
Văd – Hristos a evadat din icoane,
poala tunicii fluturând în vânt
i-o săruta, plângând, moina apostată.
Strig, în price cu chirpiciul,
înfigând frenetic cuţitul slovelor
în a cerului carne umflată:
„Soare!
Tatăl meu!
Barem ţie-ţi fie milă, nu mă chinui!
Anume sângele meu vărsat de tine curge drum-lung,
prin lume se duce.
Anume sufletul meu
ca petece de nori sfâşiaţi
pe fundalul cerului ars
se vede pe-a clopotniţei ruginită cruce!
Timpule!
Barem tu, iconar şontâcăit,
chipul mi-l schimonoseşte-n culori
pentru capela de pocitanii a veacurilor.
Eu sunt singur ca ultimul ochi
al omului ce se duce-n împărăţia orbilor!”

(1913)

Et j'ai trouvé le fond musical pour le(s) moi(s) qui vien(nen)t

să fie fundalul acestei zile Aznavour, cu "hier encore", îmi spunea ieri cineva. cum orice discuţie despre muzica franceză e, în cazul meu, via (Paris-ul lui) Montand, cum nu mai e hier encore, ci presque demain,
iată-l, fără alte comentarii.

 

numai cât trece lumină

numai cât trece lumină
de pe o faţă a diamantului pe alta
gesturile lor contagioase
sunt în gesturile tale


noi suntem ecoul unul altuia
cântau nişte ruşi
în picioare pe scrâncioburi înalte
ca şi cum s-ar fi pregătit să-şi facă
vânt pentru un cerc complet în aer
aşa cum tu n-ai putut niciodată
în clipa în care ai fi atârnat
ca un pendul
fără trup
ai fi înţeles totul
te-ai fi lăsat să cazi
izbind de pământ
acest cap o cameră de fotografiat
bolnavă


într-o zi vor veni
fluturând mâinile lor moarte
îşi vor cere înapoi gesturile
vinovată sunt vinovată vei spune
şi râzând
te vei arunca în mulţime
ca un bumerang

deşi nu-mi place Chagall,

uneori lucrurile încep să arate exact ca în picturile sale 

(aici: "Calul de circ", 1964)

trei zile

trei zile, atât a mers ceasul din salon... invers, literalmente invers, împotriva acelor ceasornicului. până la proba contrarie (găsită pe internet), m-am iluzionat inutil (că apartamentul nostru e ales, că ceasul acesta e o maşină a timpului, că e singurul ceas din lume care merge înapoi, da, aşa îmi ziceam, uitându-mă minute în şir la el). mai ales că totul se declanşase după ce îl privisem cumva dojenindu-l că se oprise...

şi... într-un interval de trei zile, am reuşit să dau toefl-ul şi tef-ul. pe scurt: franglais.

"Între acasă şi acasă", vorba lui V. Mândâcanu

1. Da, drumurile de la Bucureşti la Chişinău (şi invers) spun întotdeauna mai mult decât Bucureştiul şi Chişinăul luate împreună...

2. Mă tot gândesc la băieţelul de trei ani jucându-se cu cele două "caiete" ale părinţilor (purpuriu şi albastru), apoi plângând că el "nu crede/ simte că deja e România".

rugăciunile (de încheiere)

ca într-un joc din copilărie
cu un creion unesc
puncte dureroase
în jurul lor golul a înflorit
organe noi

cât se mai poate merge aşa
fiecare gest
aruncă în aer tot trupul
suntem
atât de singuri numai un dumnezeu
ne-ar putea uni
când vom sta alături şi vom
scrie rugăciunile
în care moartea şi-a crestat
cacofoniile

izbăveşte-ne doamne
de tăcerea asta ca o lepră
îţi vom dărui metanii
pe podea de oglinzi

izbăveşte-ne doamne
de cetatea strâmtă a acestor gesturi
îţi vom dedica un film mut
întrerupt de ţipătul tău

amin

Pentru că, până la urmă, voi ajunge la concert