în blocul universităţii, vizavi, noaptea o sală e întotdeauna luminată. se întâmplă să fie tocmai sala de la ultimul etaj, din aripa care iese cel mai mult în faţă. am observat-o în prima sau a doua zi aici, trecând pe lângă uşa de sticlă a balconului. am amuţit când am văzut înăuntrul ei o figură neagră, cambrată deasupra unei mese, scriind / meşteşugind ceva. numai siguranţa de a fi totuşi după geam, la o distanţă considerabilă, m-a reţinut în faţa balconului, cu tălpile goale pe duşumea, cu faţa încâlcită în mătasea perdelelor. mă gândeam că nu poate fi decât un paznic (scriind ce?), cu haine, glugă negre. a început însă să întoarcă nervos capul spre stradă. şi nu, nu era vorba doar de haine. omul părea de tuş, o schiţă antropomorfă, fără trăsături. terifiant. cât pe ce să strig (şi eu): Черный человек/ Черный, черный!*.
au trecut mai multe săptămâni. omul negru n-a mai apărut. în lumina albă – doar mesele, ca nişte ciuperci uriaşe ce par, de aici, aşezate haotic. aproape reflex arunc privirea, de fiecare dată, spre oaza aceea de lumină (la propriu). punctul în care nu e noapte (o invitaţie la principiile gestaltului, dacă vreţi).
mă gândesc de pe acum: dacă plec, o să-mi lipsească.
__________________________
*”Un om negru/ Negru, negru!” (S. Esenin)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu