ca într-un joc din copilărie
cu un creion unesc
puncte dureroase
în jurul lor golul a înflorit
organe noi
cât se mai poate merge aşa
fiecare gest
aruncă în aer tot trupul
suntem
atât de singuri numai un dumnezeu
ne-ar putea uni
când vom sta alături şi vom
scrie rugăciunile
în care moartea şi-a crestat
cacofoniile
izbăveşte-ne doamne
de tăcerea asta ca o lepră
îţi vom dărui metanii
pe podea de oglinzi
izbăveşte-ne doamne
de cetatea strâmtă a acestor gesturi
îţi vom dedica un film mut
întrerupt de ţipătul tău
amin
O rugăciune în trepte abrupte, crescendo! O perfecţiune în sine.
RăspundețiȘtergereA., mulţumesc mult pentru lectură!
RăspundețiȘtergere(deşi perfecţiunea e un cuvânt-tabu pentru mine, mai ales în ce priv. propriile poeme :)
A.M.
Pe mine acest cuvânt mă inhibă. Pur şi simplu voiam să-mi exprim foarte sintetizator părerea despre poem... şi am făcut uz de cuvântul în cauză... nevinovat, în definitiv :)
RăspundețiȘtergereA.,
RăspundețiȘtergereda, poate că asta ("a inhiba") trebuia să zic în loc de "tabu"!
dar com. tău nu e vinovat de nimic, ba dimpotrivă :)
merci, din nou
AM