„Ferestrele zidite”

de Alexandru Vona

Nu cred să fi citit în ultimele luni o carte mai apăsătoare (altminteri superbă; dar disconfortul, mi-am dat seama, venea din senzaţia identificării cu scriitura lui AV,... diferită de empatia dulceagă).

O familie stranie, dominată de „fratele” care îi iese în cale autorului pseudo-jurnalului, există doar pentru a o ascunde pe ea, cea care trăieşte în spatele ferestrelor zidite. Şi dacă până atunci controlase perfect jocul cu oamenii („Dacă vrei să nu ne pierdem, Kati, trebuie să tăcem, ca verigile lanţului care se ţin strânse una de cealaltă în tăcere şi sunt un tot până la prima smucitură când fiecare sună deodată altfel”), acum orice moment poate fi o cheie spre secretul lor. Mai mult decât drama celui învins de propriile obsesii, adus în pragul singurătăţii („acţiunea”, câtă e, e o miză minoră) – festinul unui hermeneut perfect, pentru care totul se rezolvă dincolo, într-o dimensiune pe care cuvintele şi gesturile pot doar s-o aproximeze: „În timp ce urcam scările avusesem răgazul să arunc şi ultimul pumn de pământ peste mortul ce mă aştepta sus, cu acelaşi zâmbet dintotdeauna”. Restul e - literalmente- poezie.