ne scriem mesaje. în care ne felicităm straniu (adesea evitând chiar cuvântul acesta: "felicitări").
un sentiment al unirii? ca sentimentul ochelarilor, pe care, după multe ore, luându-i de pe faţă,
îi mai simt, din când în când ridicând mâna şi încercând să-i potrivesc.
sâmbătă, 27 martie 2010
miercuri, 17 martie 2010
Un roman aşteptat
Am citit (cu gândul, involuntar, la Hesse şi "Călătoria spre Soare-Răsare") câteva pagini din "SchrummSchrumm sau Excursia Duminicală de la Nisipurile Mişcătoare" pe site-ul Cartier-ului, editura la care a apărut, recent, romanul. În mai mare măsură decât faima de "geniu nedreptăţit" a lui Fernand Combet (1936-2003) (care a publicat doar 4 romane de-a lungul vieţii-sic!), cele câteva pagini m-au convins. O scriitură (care promite să fie) de-a dreptul... concherantă. sâmbătă, 13 martie 2010
metroul, în (alte) culori
fetiţa cu acordeon. o văd-ascult (a doua oară în această lună) cântând, între două staţii, sous le ciel de paris. fiind aici, sous le ciel de bucharest, ba chiar sous les rues de bucharest.
e prima dată când îmi doresc distanţe mai mari între staţii.
e prima dată când îmi doresc distanţe mai mari între staţii.
luni, 8 martie 2010
vineri, 5 martie 2010
echilibristică
zilele mele sunt anume echilibristică
pentru că există, tremurător şi flasc, camembert-ul ceasurilor (lui dali), care scapă voinţei
şi pentru că oamenii au nevoie de mine la suprafaţă, nicidecum legată (de) „Tristeţea, ca o piatră.../(de gât,/ în străfundul meu)*, aşa cum nota barthes într-o zi de martie, acum 32 de ani
_________________________________
* Roland Barthes, Jurnal de doliu, Chişinău: Cartier, 2009
pentru că există, tremurător şi flasc, camembert-ul ceasurilor (lui dali), care scapă voinţei
şi pentru că oamenii au nevoie de mine la suprafaţă, nicidecum legată (de) „Tristeţea, ca o piatră.../(de gât,/ în străfundul meu)*, aşa cum nota barthes într-o zi de martie, acum 32 de ani
_________________________________
* Roland Barthes, Jurnal de doliu, Chişinău: Cartier, 2009
sâmbătă, 20 februarie 2010
Panaceul meu
Cu adevărat, pentru mine, terapeutică - în doze stricte, cu abateri minime:
5-7-5-7-7 - traducerea unui poem tanka.
Chit că e via rusă* şi că astfel moşteneşti, în subsidiar, dincolo de non-compresibilitatea propriei limbi, şi eforturile celorlalte două etape (un fel de cvadratură a cercului de gradul trei!).
Dar e o poezie-stază (imaginează-ţi samuraii, care, înainte de moarte, alcătuiau barem un cvintet). Poezie a cotidianului, trăită întotdeauna într-o atmosferă rarefiată, aproape irespirabilă pentru un occidental (de altfel, mergând tot timpul contra sau, mai bine zis, paralel cu poezia niponă occidentalizată).
Iată câteva poeme din Veacul „de Argint” (sf. sec. al XIX-lea - înc. sec. al XX-lea) aparţinând acestui gen descins din tradiţionalul waka şi re-legat de modernitate datorită poetului Masaoka Shiki, acelaşi care a contribuit esenţial la ascensiunea haiku-ului.
_________________________
* Багряные пионы. Шедевры поэзии танка `серебряного века` (конец XIX - начало XX вв.). пер. Александр Долин. Санкт-Петербург: Гиперион 2000
Cu limba roz-crud
Pisica mi-a atins mâna—
O atingere
Ce-mi deschide acum
Trista minune a firii.
(Saito Mokichi)
***
Uşa de sticlă
După reflecţia mea
Un peisaj departe—
Copacii de prin Ueno
Albiţi de nea aspră.
***
În grădina mea
O săgeată de ceapă verde
Din pământ ieşind
Stă trufaşă, ca o vargă
Ce va biciui poetul nemernic.
***
Vizita unui
Ins ce fusese pe Fuji
Povestindu-mi tot—
Eu stând mut şi ascultând
Cu picioarele-mi slăbănoage întinse.
***
Plouă şi plouă.
Sub umbrela de paie
Ascuns bujorul—
Ca o frumoasă distrată
Ieşind pe vremea asta.
(Masaoka Shiki)
Priveşte munţii
Cum mai lucesc sub soare!
Priveşte marea,
Cum mai luceşte marea!
Dar apropie buzele îndată!
(Wakayama Bokusui)
Pasăre rară
Cuibărită în pieptu-mi
Şoptind cântece.
Aşa mă gândesc acum
La inima în zbucium.
(Yosano Akiko)
5-7-5-7-7 - traducerea unui poem tanka.
Chit că e via rusă* şi că astfel moşteneşti, în subsidiar, dincolo de non-compresibilitatea propriei limbi, şi eforturile celorlalte două etape (un fel de cvadratură a cercului de gradul trei!).
Dar e o poezie-stază (imaginează-ţi samuraii, care, înainte de moarte, alcătuiau barem un cvintet). Poezie a cotidianului, trăită întotdeauna într-o atmosferă rarefiată, aproape irespirabilă pentru un occidental (de altfel, mergând tot timpul contra sau, mai bine zis, paralel cu poezia niponă occidentalizată).
Iată câteva poeme din Veacul „de Argint” (sf. sec. al XIX-lea - înc. sec. al XX-lea) aparţinând acestui gen descins din tradiţionalul waka şi re-legat de modernitate datorită poetului Masaoka Shiki, acelaşi care a contribuit esenţial la ascensiunea haiku-ului.
_________________________
* Багряные пионы. Шедевры поэзии танка `серебряного века` (конец XIX - начало XX вв.). пер. Александр Долин. Санкт-Петербург: Гиперион 2000
Cu limba roz-crud
Pisica mi-a atins mâna—
O atingere
Ce-mi deschide acum
Trista minune a firii.
(Saito Mokichi)
***
Uşa de sticlă
După reflecţia mea
Un peisaj departe—
Copacii de prin Ueno
Albiţi de nea aspră.
***
În grădina mea
O săgeată de ceapă verde
Din pământ ieşind
Stă trufaşă, ca o vargă
Ce va biciui poetul nemernic.
***
Vizita unui
Ins ce fusese pe Fuji
Povestindu-mi tot—
Eu stând mut şi ascultând
Cu picioarele-mi slăbănoage întinse.
***
Plouă şi plouă.
Sub umbrela de paie
Ascuns bujorul—
Ca o frumoasă distrată
Ieşind pe vremea asta.
(Masaoka Shiki)
Priveşte munţii
Cum mai lucesc sub soare!
Priveşte marea,
Cum mai luceşte marea!
Dar apropie buzele îndată!
(Wakayama Bokusui)
Pasăre rară
Cuibărită în pieptu-mi
Şoptind cântece.
Aşa mă gândesc acum
La inima în zbucium.
(Yosano Akiko)
marți, 9 februarie 2010
tragică
dansatorul mut
abia stăpânindu-şi pulpele
ca pe doi peşti gata să sară din undiţă
înapoi în valul dansului
în timp ce mutul care îi repară pantoful
îmbrăcându-l pe mână
închide brusc ochii pentru că
palma lui a cunoscut talpa care cunoaşte paso-doble
pentru că degetele lui au descâlcit şireturile
ca şi cum ar fi străpuns pletele unei femei
nu te uita la mine
îi spune spatele întors
celui care-şi sprijină talpa în ciorap alb
de gleznă ca un cocostârc
dansatorul mut
cu lacrima atârnându-i ca un lanţ de pince-nez
pentru că mâna lui promisese să muşte dintr-un umăr
pentru că picioarele lui visaseră să se umple de sânge
călcând printre paşii ei
ca printre câini adormiţi
abia stăpânindu-şi pulpele
ca pe doi peşti gata să sară din undiţă
înapoi în valul dansului
în timp ce mutul care îi repară pantoful
îmbrăcându-l pe mână
închide brusc ochii pentru că
palma lui a cunoscut talpa care cunoaşte paso-doble
pentru că degetele lui au descâlcit şireturile
ca şi cum ar fi străpuns pletele unei femei
nu te uita la mine
îi spune spatele întors
celui care-şi sprijină talpa în ciorap alb
de gleznă ca un cocostârc
dansatorul mut
cu lacrima atârnându-i ca un lanţ de pince-nez
pentru că mâna lui promisese să muşte dintr-un umăr
pentru că picioarele lui visaseră să se umple de sânge
călcând printre paşii ei
ca printre câini adormiţi
Abonați-vă la:
Postări (Atom)