să urci în tren amnezic şi amorf
ca unul ce a mutat un zid din beton
ţinându-l numai cu fruntea
fără a şti cine
e în partea cealaltă
şi nici râul să nu mai fie ca altădată
lama unui cuţit peste care
îţi treci tălpile goale
să fii pur şi simplu
în întuneric o gură care-l minte
pe cel de alături
necunoscutul bâlbâind despre fericire
şi să-i răspunzi lucruri foarte aşteptate
dintr-o geantă pe care o vei arunca
să-i scoţi la întâmplare bibelouri şi
amulete mirosind a rugină
să le strângi la piept şi să le spânzuri pe braţe
pentru că în curând
vor veni zorii
iar ochii vor fi mai mult decât două
pâlnii în care se scurge noaptea
peronul va fi foarte aproape
şi vă veţi spune
încă o dată
numele
şi veţi uita lucrurile celelalte
Aplauze sincere pentru poezia care vine singura, din interior (din interiorul creerului conectat la detectorii senzoriali), regland doar... dozajul, supapele necesare.
RăspundețiȘtergereSi atunci toate ESTETICILE doar iti servesc la ceva si nu TE DOMINA...
mvc
onorată de semn, mulţumesc!
RăspundețiȘtergeremai ales că acum, într-adevăr, încerc să ajung la o formulă compactă (în sensul unei broderii căreia să nu i se vadă reversul; sau o teoremă, cu paşii până la - invizibili). în termeni teoretici- un dicteu ...strunit.
dar asta e doar teorie!