Stephansdom (la care am revenit de vreo patru ori): singurul adăpost în faţa ploii -torenţiale- : Turnul de Sud. Adăpost în care singura opţiune e mişcarea, mai exact, parcurgerea celor 343 de trepte (şi 137 de metri) în spirală. Cu viteză crescândă. Râsu' plânsu'. Tahicardie. Minute bune în care plămânii noştri şi-au revenit (e simbolic, e simbolic! - tot ce am apucat să ne strigăm urcând). Dar un efort justificat, pentru a-ţi întregi cumva imaginea oraşului (pe care, la o zi distanţă, îl priveam deja de la 170 de metri, din Turnul Dunării, unde o platformă circulară -şi o cafenea, aferentă - se roteşte lent, astfel încât ai senzaţia că nu tu, ci oraşul merge în jur, plăcuţele de deasupra ajutându-te să localizezi lucrurile pe care (încă nu) le-ai văzut, dar deja în miniatură). Altfel, coborârea. O stranie lejeritate fizică. Ameţeală şi senzaţia căderii iminente (ca în valsul vienez - vorba vine-, în care, la un moment dat, în tot acel vârtej, nu mai ştii/simţi nimic, nu îţi aparţii).
În afară de arta egipteană (şi -o imagine persistentă- imensa mumie de crocodil), de Durer, de Vermeer, Caravaggio, Rubens (mai ales), îmi voi aduce aminte de la Kunsthistorisches Museum de oboseala cruntă din ziua aceea. Care s-a încheiat cu o incursiune în bucătăria vieneză la Cafe Einstein (am reţinut straniul desert Kaiserschmarr'n şi "băutura naţională" intrată în comerţ drept Almdudler), pe fundalul primei semifinale a Mondialului.
În rest, greu de scris şi descris, Schonbrunn şi Belvedere [...]
faina Austria! niste poze, Aura?
RăspundețiȘtergerede acord, Andrei.
RăspundețiȘtergereîn ce priv. fotografiile, voi posta câte(ce)va, atunci când le voi avea pe toate...