de-ale minimalismului

(chiar cu preţul celor 22 de minute)

Steve Reich, Double Sextet (Premiul Pulitzer pentru Muzică, 2009)

muzica indeterminată

şi Rothko: prim-plan sau fundal?

eco & freud

încă un motiv să aştept cu interes noul roman al lui Eco!
pe scurt: ştiam că "Cimitirul din Praga" urmează să apară în scurtă vreme la Polirom, în trad. Ştefaniei Mincu. 
apoi am găsit, în "Suplimentul de Cultură" un fragment, în avanpremieră. e vorba de o scrisoare datată "24 martie 1897". surpriza şi coincidenţa a fost să descopăr, după ce lunile astea am citit cu oarece intensitate Freud, aluziile, dacă nu referinţele transparente, la doctorul "evreu neamţ (sau austriac, dar tot aia e)".

 

de sfârşit de noiembrie

*
nu ştiu cum a trecut totul, de la ploile insistente (de la început) până la ninsoarea anemică de alaltăieri. unii s-au bucurat vâzând-gustând zăpadă pentru prima dată. alţii s-au ghemuit sub umbrele, nemulţumiţi.

îmi amintesc o după-amiază de octombrie în care am mers mult prin ploaia torenţială, neaşteptată, neanunţată. căutând strada X, cu harta oraşului udă în mâini. de unde până atunci ştiam că d-landul fierbe de contradicţii pe marginea problemei imigranţilor (de religie islamică, în speţă), în 5 minute străzile oraşului erau pline de femei în-văl-uite, toate ridicându-şi eşarfele de la gât pe cap, de spaima ploii.

*
şi o bagatelă care m-a făcut să zâmbesc, tot alaltăieri, cu prima zăpadă: în una din traducerile englezeşti ale Hecubei lui Euripide: "bitter gold" (i.e. aur amar).

*
punct şi de la capăt: mâine sunt alegeri, acasă şi aiurea. iar? iar. am urmărit, de departe, păpuşăria,
p-ă-p-u-ş-ă-r-ă-r-a-i-a. şi m-am ferit de aşteptări. nu de alta, dar e mai sănătos.
alte păpuşării, alte aşteptări: al treilea război mondial...  

      

doar un pretext să revin pe blog

nu pare oare contextul mai întreg când părţile (inegale cum sunt) îşi joacă tacit rolul?

bunăoară:

este o antologie (pe scurt, Maramureş + Basarabia, detalii aici). sunt şi eu.
va fi la Gaudeamus mâine (ora 15, Limes). voi fi?

Musique, pour le moment / Musique pour le moment

(Noir Désir- Le vent nous portera)

septembrie: breviar

* primele zile frumoase de toamnă la chişinău. abia acum cred că m-am regăsit (în el), după ce, de fiecare dată când mă întorceam -pentru puţin timp-, încercam să mă conving că e mai luminos, poate puţin mai fericit, în timp ce realităţile (venind pe contrasens) dărâmau virulent totul. după câteva săptămâni, am înţeles că oraşul acesta mai pulsează, (fie şi la scară mică) trăieşte, deşi fosilizat într-o crustă de câteva zeci de ani.

* zilele trecute am jucat petanque pentru prima dată. straniu, cumva eliberator. 6 globuri din oţel şi o bilă din lemn pot transplanta o mică franţă la câţiva km de chişinău. am fost în echipa globurilor-de-oglindă (ca cel al lui Escher, vorba vine) şi, la un moment dat, chiar mi-a reuşit o lovitură perfectă (în care globul mare ajunge exact în dreptul cochonet-ului).

* citesc în rusă, în ultima vreme. nu ştiu alţii ce cred, dar eu mă conving, pe zi ce trece, de fragilitatea/ neputinţa multor traduceri (din limbile mai... îndepărtate). uneori cărţile ies pur şi simplu şifonate, pline de atele în spatele cărora nu mai vezi decât imagini, nu limbaj etc.   
 

jurnalul convalescentului

ar trebui să te bucuri de aceste săptămâni în care nu se întâmplă nimic (nimic în afara limitelor rănii, căreia îi eşti sclav), viaţa oricum n-o să-ţi mai ofere prilejuri de ataraxie.   

Poetica nemiloasă

O cronică la "Arme grăitoare", de Em. Galaicu-Păun,
în "Contrafort", nr. 7-8, 2010

ploaie în luna lui... august

a plouat... imens, indescriptibil, ieri, de Ziua Limbii Române, la Chişinău. s-a întâmplat să fiu la acea oră în chiar centrul oraşului (care, din Mecca  -de pe 27 până pe 31 august, în fiecare an-  s-a transformat brusc într-o mică Veneţie). iată măsura potopului: cum mulţi erau fără umbrele, cum a avea o umbrelă per om părea astfel un lux în aceste condiţii, ni s-a propus, în două rânduri, să le vindem...

Aşteptându-i pe barbari

  de Konstantinos Kavafis
 

- Ce aşteptăm, întruniţi în Forum?
- Azi trebuie să sosească barbarii.

- De ce, în Senat, e această apatie?
  De ce stau senatorii şi nu legiferează?

- Pentru că azi vor sosi barbarii,
  Ce legi să mai facă senatorii?
  Când vor sosi, barbarii vor face legi.

- De ce împăratul nostru s-a trezit aşa devreme
  şi stă în faţa celei mai mari porţi a oraşului,
  pe tron, cu mărire, purtând coroana?

- Pentru că azi vor sosi barbarii.
  Şi împăratul aşteaptă să întâmpine
  pe căpetenia lor. Chiar a şi pregătit
  un pergament, să i-l dea. A scris acolo
  multe nume şi titluri.

- De ce consulii noştri amândoi, şi pretorii,
  au ieşit azi în togile roşii brodate;
  de ce şi-au pus brăţări cu atâtea ametiste
  şi inele cu smaralde bogat scânteietoare?
  De ce să poarte azi preţioase toiege
  cu argint şi cu aur măiestrit încrustate?

- Pentru că azi vor sosi barbarii,
  şi asemenea lucruri îi orbesc pe barbari.

- De ce retorii noştri demni nu se-apropie iar
  să-şi arate elocinţa, să-şi spună ale lor?

- Pentru că azi vor sosi barbarii,
  şi pe aceştia îi plictisesc perorările şi predicile.

- De ce, deodată, atâta îngrijorare
  şi răvăşire? (cât de grave au devenit feţele!)
  De ce se golesc în grabă străzile, pieţele,
  şi foarte îngânduraţi se duc toţi înspre casă?

- Pentru că noaptea s-a lăsat şi barbarii n-au venit.
  Şi câţiva soli s-au întors de la hotare
  şi-au spus că nu mai există barbari.

- Şi acum ce ne vom face fără barbari?
  Oamenii aceştia erau totuşi o soluţie.

Deutschland

Wurzburg (pe scurt, un fel de antonim al Nurnbergului)

câte ceva despre re-călătorii. şi un fundal muzical pentru gradul zero

merită să revii la Viena chiar şi numai pentru a găsi, din întâmplare, în faţa sediului unei bănci, o sculptură a lui Tony Cragg, în timp ce calculezi distanţa până la MUMOK, cu siguranţă cel mai excentric muzeu de artă al Vienei, un adevărat cub gigantic de granit cu 8 etaje... apropo de cele văzute acolo (aici, doar un pretext):

cineva îmi spunea că nu poate asculta până la sfârşit "Simfonia Monotonă" a lui Yves Klein (1928-1962), că îi sunt suficiente 20-30 secunde, că apoi nu-şi poate înfrâna un fel de furie sălbatică împotriva corului şi a orchestrei, care se autoplagiază la nesfârşit, prelungind "vacarmul" (după mine, reconfortant - sic!), că nu încape nicidecum în definiţia de "muzică" (Y.K. a urmărit vreodată asta? replic) ş.a.m.d. 

aici e doar un fragment (varianta originală cuprinde 20 de minute de... sunet, urmate de o linişte tot de 20). dincolo de orice alte impresii, fiecare îşi va putea alege, cred, jumătatea pe care o simte tămăduitoare şi, la celălalt capăt, cea pe care o simte letală.

 

cvadratura cercului

aşa începe şi se încheie totul dragostea mea
cu cerul coborând ca un piston din oţel
până când lipiţi de asfalt
coastele vor fi un acordeon mut
şi inima un cheag

aşa se încheie şi începe totul
cu valul venind din spate pe fundal
şi eu sufocându-mă într-un colţ
frumuseţea unui tablou chinezesc
care îşi cere albul tăcerea şi absenţa

pe nisipul jilav mergem spre
nord  est est est
nord            sud
vest     vest  sud
în centrul pătratului viaţa mea
face o buclă de douăzeci de ani
de care mă spânzur
cvadratura cercului gândul
că n-aş putea fi doar atât

Merită văzut

Despre faptul că Lorenzo Quinn, un excelent sculptor mexican-italian, cu atelierul "principal" la Barcelona, a fost în România în toamna lui 2009, am aflat abia acum (când în vara aceea interviul pe care urma să mi-l acorde nu s-a mai realizat). Realist şi simbolic totodată, amintind uneori -prin tehnică- de renascentişti, alteori- de Rodin şi, în fine, în sculpturile cu tentă religioasă -de unele din sculpturile lui Dali. Dar cocteilul e, fără nicio îndoială, original.

Câteva lucrări (plus filmări ale unor expoziţii) pot fi văzute aici.

Viena, coup de foudre (II)

Stephansdom (la care am revenit de vreo patru ori): singurul adăpost în faţa ploii -torenţiale- : Turnul de Sud. Adăpost în care singura opţiune e mişcarea, mai exact, parcurgerea celor 343 de trepte (şi 137 de metri) în spirală. Cu viteză crescândă. Râsu' plânsu'. Tahicardie. Minute bune în care plămânii noştri şi-au revenit (e simbolic, e simbolic! - tot ce am apucat să ne strigăm urcând). Dar un efort justificat, pentru a-ţi întregi cumva imaginea oraşului (pe care, la o zi distanţă, îl priveam deja de la 170 de metri, din Turnul Dunării, unde o platformă circulară -şi o cafenea, aferentă - se roteşte lent, astfel încât ai senzaţia că nu tu, ci oraşul merge în jur, plăcuţele de deasupra ajutându-te să localizezi lucrurile pe care (încă nu) le-ai văzut, dar deja în miniatură). Altfel, coborârea. O stranie lejeritate fizică. Ameţeală şi senzaţia căderii iminente (ca în valsul vienez - vorba vine-, în care, la un moment dat, în tot acel vârtej, nu mai ştii/simţi nimic, nu îţi aparţii).

În afară de arta egipteană (şi -o imagine persistentă- imensa mumie de crocodil), de Durer, de Vermeer, Caravaggio, Rubens (mai ales), îmi voi aduce aminte de la Kunsthistorisches Museum de oboseala cruntă din ziua aceea. Care s-a încheiat cu o incursiune în bucătăria vieneză la Cafe Einstein (am reţinut straniul desert Kaiserschmarr'n şi "băutura naţională" intrată în comerţ drept Almdudler), pe fundalul primei semifinale a Mondialului.

În rest, greu de scris şi descris, Schonbrunn şi Belvedere [...]

peronul va fi foarte aproape

să urci în tren amnezic şi amorf
ca unul ce a mutat un zid din beton
ţinându-l numai cu fruntea
fără a şti cine
e în partea cealaltă

şi nici râul să nu mai fie ca altădată
lama unui cuţit peste care
îţi treci tălpile goale

să fii pur şi simplu
în întuneric o gură care-l minte
pe cel de alături
necunoscutul bâlbâind despre fericire
şi să-i răspunzi lucruri foarte aşteptate
dintr-o geantă pe care o vei arunca
să-i scoţi la întâmplare bibelouri şi
amulete mirosind a rugină
să le strângi la piept şi să le spânzuri pe braţe
pentru că în curând
vor veni zorii
iar ochii vor fi mai mult decât două
pâlnii în care se scurge noaptea
peronul va fi foarte aproape
şi vă veţi spune
încă o dată
numele
şi veţi uita lucrurile celelalte

despre plecări

despre plecări ştiam din
felul straniu în care limba celor înstrăinaţi
se impregnează cu sunetele locului
un om venit din china avea
plămânii ca o orgă
cu mii de accente
pe urmă gura mică a taniei
un trandafir deschis în a-ul cehesc
şi intonaţia gelatinoasă a
celor întorşi din italia

niciodată ca azi
senzaţia fizică a plecării
ruinarea micii biblioteci
de la distanţă cărţile aruncate
în lăzi pe care le împing apoi spre uşă
de la distanţă un rubik aruncat în prăpastie
şi brusc
o mână prinzându-l
apoi degete care lunecă
pe micile pătrate scrâşnind
în jurul axului
ca şi cum ar sugruma o pasăre
şi i-ar mutila corpul îndelung

în liniştea de acolo prăzile năpârlesc
şi se transformă în nemiloase
animale de pradă
liniştea de aici
e stearpă oricât am striga
eu şi tu
lipsa mea se va topi în ea pur şi simplu
iar cu timpul
nimic n-o va deosebi de moarte

Viena, coup de foudre (I)

O primă doză de aer germanic— Viena, superbă. Imperială şi muzicală. Chit că m-a făcut să înţeleg, aşa ticsită cu turişti şi imigranţi cum e, că nu există oraşe „internaţionale” (un mit frumos despre oraşele „multinaţionale”). Nici faptul că vorbeşti n limbi nu te ajută faţă în faţă cu germana sau, mai bine zis, cu reticenţa vienezilor în faţa nevorbitorilor de. Excepţiile (doamnele de la cofetăria „Aida” vizavi de operă, liftierii de la Donauturm – cea mai înaltă construcţie din Austria ş.a.), se ştie, confirmă regula.
Ce dovadă mai bună că Viena e prin excelenţă muzicală decât faptul că am revenit de minim 5 ori în fiecare zi în faţa Staatoper-ei, ca într-un grad zero. După ea, adevărate perle pe (circular, se înţelege) Ringstrasse: Hofburg-ul şi MuseumQuartier (unde bifăm, intenţionat, doar grandiosul Muzeu de Istorie a Artei, lăsând restul pentru „data viitoare”, o călătorie care va fi aproape în totalitate dedicată muzeelor), Parlamentul (o construcţie trasă la indigo după templele greceşti, cu Atena –monumentală- în faţă), Burgtheater, Universitatea. Statuia Mariei Terezia "străjuind" muzeele. Ceva mai încolo, Goethe, faţă în faţă cu Schiller. Jugendstil la el acasă şi mostra perfectă- Secession. Grădinile acoperind jumătate din suprafaţa oraşului. Ciclişti şi skateri distrându-se lângă palat. Jogging în grădinile Schonbrunn-ului.
Dar toate astea sunt aproape neglijabile pe lângă ceea ce am trăit la Stephansdom [...]

"Poesis Internaţional"

A apărut (cu un concept promiţător) primul număr al revistei "Poesis Internaţional",
în paginile căreia mă regăsesc şi eu, cu un grupaj de poeme.
Revista poate fi citită în format pdf aici.

ceeee?!? (întrebarea - retoric- rămâne)

 Savatie Baştovoi, reţinut în Transnistria?

(deocamdată, informaţii doar aici)

update: se pare că au fost eliberaţi cei trei - S.B. era însoţit de încă două persoane - (link). asta nu schimbă însă aproape nimic (din gravitatea faptului în sine).

Aniversară

Ironie a sorţii: să ilustrezi cu picturile lui Hitler versurile lui Stalin. Aşadar  -parafrazând un vers celebru-, da, a fost poet şi Stalin. Publicate în adolescenţă, în ultimul deceniu al secolului XIX, cele câteva poeme i-au adus, zice-se, (o oarecare) notorietate imediată poetului "Soso" Djugaşvili. 
Spun toate astea pentru că m-am gândit să marcăm atipic sângerosul jubileu de azi (70 de ani de la ocuparea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa de către armatele... poetului), adică aducând aici una din puţinele -cred- mostre de traducere în română (via rusă) a versurilor lui. Şi asta pentru că: 1. vreau să evit un discurs al urii spre care aş fi predispusă (nu că n-aş fi şi îndreptăţită); 2. cred că probe de acest fel ne-ar putea ajuta să înţelegem mai bine geneza personalităţilor deviante care populează istoria ultimului secol (şi nu doar).
Menţiuni: Identitatea celor care au tradus în rusă nu e cunoscută. Pentru versiunea românească responsabilă e subsemnata.

* * *
Din casă în casă a mers,
În uşi străine bătând,
C-un pandúri vechi de stejar
Versul său simplu cântând.
Iar în cântul, în cântul său -
Ca lustrul solar curat
Un adevăr măreţ răsuna,
Un vis înălţat.
Şi inimi ce fuseseră piatră
Să bată iar le-a făcut,
Conştiinţa multor trezind
Din întunericul mut.
În locul măririi şi gloriei însă
Ca unui paria învins
Oamenii pământului său
Cupa cu venin i-au întins.
I-au spus: „Bea, blestematule,
Până la fund să bei...
De cântarea ta nu-i nevoie,
Netrebnic, adevărul ei!”

„Ferestrele zidite”

de Alexandru Vona

Nu cred să fi citit în ultimele luni o carte mai apăsătoare (altminteri superbă; dar disconfortul, mi-am dat seama, venea din senzaţia identificării cu scriitura lui AV,... diferită de empatia dulceagă).

O familie stranie, dominată de „fratele” care îi iese în cale autorului pseudo-jurnalului, există doar pentru a o ascunde pe ea, cea care trăieşte în spatele ferestrelor zidite. Şi dacă până atunci controlase perfect jocul cu oamenii („Dacă vrei să nu ne pierdem, Kati, trebuie să tăcem, ca verigile lanţului care se ţin strânse una de cealaltă în tăcere şi sunt un tot până la prima smucitură când fiecare sună deodată altfel”), acum orice moment poate fi o cheie spre secretul lor. Mai mult decât drama celui învins de propriile obsesii, adus în pragul singurătăţii („acţiunea”, câtă e, e o miză minoră) – festinul unui hermeneut perfect, pentru care totul se rezolvă dincolo, într-o dimensiune pe care cuvintele şi gesturile pot doar s-o aproximeze: „În timp ce urcam scările avusesem răgazul să arunc şi ultimul pumn de pământ peste mortul ce mă aştepta sus, cu acelaşi zâmbet dintotdeauna”. Restul e - literalmente- poezie.

70s, again

Emerson Lake & Palmer , "The sage"

...şi poem

CM-început. caniculă-început. bookfest-început şi încheiat. fost.
cinci cărţi. două din 2010 (poate scriu mai târziu despre). concert maria răducanu.
sesiune-continuă. somn de 20 minute. câte certitudini.
într-un autobuz arhiplin, cineva mâncând un măr, cumva ridicându-şi maxilarele şi muşcând cu poftă deasupra mulţimii, care se sufocă, se împinge.
pe la prânz, trei avioane (nişte Antonov?) zburând deasupra ASE-ului. Mrs. Dalloway.

şi poate că nu e tocmai potrivită introducerea, dar iată un poem* (al unui poet chinez, Jidi Majia) pe care îl recitesc din când în când (deocamdată o traducere din engleză):


Libertate

Odatã ca niciodatã l-am întrebat pe un mare înţelept
Ce este Libertatea?
Rãspunsurile înţeleptului erau întotdeauna din textele antice
M-am gândit cã asta e tot ce se poate şti despre Libertate

Odatã în câmpia Nalati
La cãderea nopţii
Am vãzut un cal
Pãşind încet, fãrã nici un scop
Şi un beat
Cãlãreţ kazah
Care dormea zgomotos pe spatele lui

E adevãrat cã înţeleptul îmi explicase sensul libertãţii
Dar cine mi-ar fi putut spune, acolo în câmpia Nalati
Care era mai liber—
Calul sau cãlãreţul?


____________________________________________
The Frontier Tide: Contemporary Poetry from China, Ed. Jidi Majia, Hai An, Ban Guo, Shu Cai, Qinghai:Qinghai People's Press, 2009

deasupra mării

ţi-am pus toate întrebările
am văzut toate spasmele acestui oraş
din care aş putea să plec acum
când corpul meu e o mie de bice

în seara asta
sunt o ancoră în propria casă
zgâriind pe duşumea ultimele
linii ale ţărmului

îmi spun toate se vor înhăma cu timpul
la un oraş care poate fi oricare altul
la viaţa cea nouă
care mă sună
doar ca să toarne miere prin telefon
de la mii de kilometri

închid şi vorbesc despre
propria absenţă de parcă asta
s-ar coagula într-o materie care
să-mi ţină locul

teama că
nimic nu mai poate fi orice altceva
că ne vom rătăci pur şi simplu
urmărind un rubik ce se rostogoleşte încet
peste oraş
de-a lungul ţărmului
deasupra mării

fără titlu

fundal muzical: aici
sau... nişte 70s

am trecut prin cişmigiu, doar ca să mă conving că locurile de lectură (special amenajate) promise cu câteva zile în urmă nu există.
unde (îmi imaginasem) balansoarele, unde clopotele de sticlă în liniştea cărora să te cufunzi, cu pupilele lărgite de lumină, unde?

în schimb, senzaţia asta de imponderabilitate, de ceva timp.
carnea e tristă. un ambasador dezaxat, neputincios.

ce apoteoză

furtuna asta pentru un mai căruia nu îi mai găsesc niciun calificativ/ definiţie (ar fi, în tot cazul, un oximoron).
iată, sunt un gulliver aşezat pe asfalt cu mii de zaruri - aruncate- în jur.
lucrurile par, ca niciodată, pregătite, programate, dar -mai ales- ca întotdeauna, bifurcate.
monopoly: vor trece trei luni şi te vei deplasa în punctul A (luând în stăpânire- monopolizând- viaţa (proprie), odată şi odată, care, sigur, acolo te aşteaptă), iar dacă nu, încă trei şi vei ajunge în punctul B (unde, de altfel, ai vrut dintotdeauna să ajungi, dar dacă vei fi reuşit să aterizezi deja în punctul A, opţiunea cade) ş.a.m.d., ş.a.m.d.
şi întrebări, miriade-miriade, ca o bacterie acoperind totul (şi n-ar trebui să fie aşa, căci oare nu lucrurile însele, micile farse în care ţi-ai văzut înscris numele, chiar în ultimele zile, te conving că, în fond, nu mai e nimic de aşteptat?).
în toată ecuaţia asta necunoscutele sunt oamenii; în definitiv, tu.

omul negru

      în blocul universităţii, vizavi, noaptea o sală e întotdeauna luminată. se întâmplă să fie tocmai sala de la ultimul etaj, din aripa care iese cel mai mult în faţă. am observat-o în prima sau a doua zi aici, trecând pe lângă uşa de sticlă a balconului. am amuţit când am văzut înăuntrul ei o figură neagră, cambrată deasupra unei mese, scriind / meşteşugind ceva. numai siguranţa de a fi totuşi după geam, la o distanţă considerabilă, m-a reţinut în faţa balconului, cu tălpile goale pe duşumea, cu faţa încâlcită în mătasea perdelelor. mă gândeam că nu poate fi decât un paznic (scriind ce?), cu haine, glugă negre. a început însă să întoarcă nervos capul spre stradă. şi nu, nu era vorba doar de haine. omul părea de tuş, o schiţă antropomorfă, fără trăsături. terifiant. cât pe ce să strig (şi eu): Черный человек/ Черный, черный!*. 

     au trecut mai multe săptămâni. omul negru n-a mai apărut. în lumina albă – doar mesele, ca nişte ciuperci uriaşe ce par, de aici, aşezate haotic. aproape reflex arunc privirea, de fiecare dată, spre oaza aceea de lumină (la propriu). punctul în care nu e noapte (o invitaţie la principiile gestaltului, dacă vreţi). 
     mă gândesc de pe acum: dacă plec, o să-mi lipsească.     

__________________________
*”Un om negru/ Negru, negru!” (S. Esenin)

exerciţii de persuasiune

cum ai putea să convingi pe cineva (la 4) că Maiakovski e un poet mare, dacă te loveşti de: „lasă-l, e un comunist...”?
simplu. cu un poem (în original sau... ca aici, tradus de Leo Butnaru).

Câteva cuvinte despre mine însumi

Îmi place să privesc cum mor copiii.
În lovitura râsetului aţi observat val înceţoşat
întins după tristeţe ca o trompă?
Iar eu –
în sala de lectură a străzilor –
atât de des răsfoii al sicriului tom.
Cu degete ude
miezul nopţii mă pipăia
pe mine şi gardul putrezind de boală
şi cu stropii de ploaie pe chelia-cupolă
alerga dement turnul de catedrală.
Văd – Hristos a evadat din icoane,
poala tunicii fluturând în vânt
i-o săruta, plângând, moina apostată.
Strig, în price cu chirpiciul,
înfigând frenetic cuţitul slovelor
în a cerului carne umflată:
„Soare!
Tatăl meu!
Barem ţie-ţi fie milă, nu mă chinui!
Anume sângele meu vărsat de tine curge drum-lung,
prin lume se duce.
Anume sufletul meu
ca petece de nori sfâşiaţi
pe fundalul cerului ars
se vede pe-a clopotniţei ruginită cruce!
Timpule!
Barem tu, iconar şontâcăit,
chipul mi-l schimonoseşte-n culori
pentru capela de pocitanii a veacurilor.
Eu sunt singur ca ultimul ochi
al omului ce se duce-n împărăţia orbilor!”

(1913)

Et j'ai trouvé le fond musical pour le(s) moi(s) qui vien(nen)t

să fie fundalul acestei zile Aznavour, cu "hier encore", îmi spunea ieri cineva. cum orice discuţie despre muzica franceză e, în cazul meu, via (Paris-ul lui) Montand, cum nu mai e hier encore, ci presque demain,
iată-l, fără alte comentarii.

 

numai cât trece lumină

numai cât trece lumină
de pe o faţă a diamantului pe alta
gesturile lor contagioase
sunt în gesturile tale


noi suntem ecoul unul altuia
cântau nişte ruşi
în picioare pe scrâncioburi înalte
ca şi cum s-ar fi pregătit să-şi facă
vânt pentru un cerc complet în aer
aşa cum tu n-ai putut niciodată
în clipa în care ai fi atârnat
ca un pendul
fără trup
ai fi înţeles totul
te-ai fi lăsat să cazi
izbind de pământ
acest cap o cameră de fotografiat
bolnavă


într-o zi vor veni
fluturând mâinile lor moarte
îşi vor cere înapoi gesturile
vinovată sunt vinovată vei spune
şi râzând
te vei arunca în mulţime
ca un bumerang

deşi nu-mi place Chagall,

uneori lucrurile încep să arate exact ca în picturile sale 

(aici: "Calul de circ", 1964)

trei zile

trei zile, atât a mers ceasul din salon... invers, literalmente invers, împotriva acelor ceasornicului. până la proba contrarie (găsită pe internet), m-am iluzionat inutil (că apartamentul nostru e ales, că ceasul acesta e o maşină a timpului, că e singurul ceas din lume care merge înapoi, da, aşa îmi ziceam, uitându-mă minute în şir la el). mai ales că totul se declanşase după ce îl privisem cumva dojenindu-l că se oprise...

şi... într-un interval de trei zile, am reuşit să dau toefl-ul şi tef-ul. pe scurt: franglais.

"Între acasă şi acasă", vorba lui V. Mândâcanu

1. Da, drumurile de la Bucureşti la Chişinău (şi invers) spun întotdeauna mai mult decât Bucureştiul şi Chişinăul luate împreună...

2. Mă tot gândesc la băieţelul de trei ani jucându-se cu cele două "caiete" ale părinţilor (purpuriu şi albastru), apoi plângând că el "nu crede/ simte că deja e România".

rugăciunile (de încheiere)

ca într-un joc din copilărie
cu un creion unesc
puncte dureroase
în jurul lor golul a înflorit
organe noi

cât se mai poate merge aşa
fiecare gest
aruncă în aer tot trupul
suntem
atât de singuri numai un dumnezeu
ne-ar putea uni
când vom sta alături şi vom
scrie rugăciunile
în care moartea şi-a crestat
cacofoniile

izbăveşte-ne doamne
de tăcerea asta ca o lepră
îţi vom dărui metanii
pe podea de oglinzi

izbăveşte-ne doamne
de cetatea strâmtă a acestor gesturi
îţi vom dedica un film mut
întrerupt de ţipătul tău

amin

Pentru că, până la urmă, voi ajunge la concert

Ipoteză

de Carlos Drummond de Andrade


Şi dacă Dumnezeu e stângaci
şi a creat cu mâna stângă?
Asta, poate, explică toate din lume.  

Invitaţie, Institutul Blecher

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, miercuri 21 aprilie, de la ora 18.30, în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor din România (Calea Victoriei, nr. 115), la lectura scriitorilor Octavian Soviany (proză) şi Aura Maru (poezie). O întâlnire moderată de Claudiu Komartin.

fără titlu

am intrat într-o dugheană

şi am cumpărat conserva de ton

care credeam

că ar fi putut să ne omoare

să fi înnebunit ca cei din expediţia Franklin

ameţiţi de plumb

aruncându-se în mare

hrană la peştii

pe care un thailandez cu degete lungi

îi sfâşie mărunt

deasupra unui cazan

cu uleiuri înfricoşătoare



în faţa cutiei suntem

şi în linişte o algă purpurie

ni se ţese în carne



mai ascuns decât o

undă magnetică sădind tumori în organe

va fi chinuitor sau nu va fi

azi, 92 de ani de la unirea Basarabiei cu România

ne scriem mesaje. în care ne felicităm straniu (adesea evitând chiar cuvântul acesta: "felicitări").
un sentiment al unirii? ca sentimentul ochelarilor, pe care, după multe ore, luându-i de pe faţă,
îi mai simt, din când în când ridicând mâna şi încercând să-i potrivesc.       

Un roman aşteptat

Am citit (cu gândul, involuntar, la Hesse şi "Călătoria spre Soare-Răsare") câteva pagini din "SchrummSchrumm sau Excursia Duminicală de la Nisipurile Mişcătoare" pe site-ul Cartier-ului, editura la care a apărut, recent, romanul. În mai mare măsură decât faima de "geniu nedreptăţit" a lui Fernand Combet (1936-2003) (care a publicat doar 4 romane de-a lungul vieţii-sic!), cele câteva pagini m-au convins. O scriitură (care promite să fie) de-a dreptul... concherantă.     

  

metroul, în (alte) culori

fetiţa cu acordeon. o văd-ascult (a doua oară în această lună) cântând, între două staţii, sous le ciel de paris. fiind aici, sous le ciel de bucharest, ba chiar sous les rues de bucharest.
e prima dată când îmi doresc distanţe mai mari între staţii.

Poeticile cotidianului

Joi, 11 martie, voi participa la Poeticile cotidianului,

fiind printre cei 7 finalişti la secţiunea Poezie

în concursul organizat de Gelu Vlaşin, invitatul serii.

echilibristică

zilele mele sunt anume echilibristică
pentru că există, tremurător şi flasc, camembert-ul ceasurilor (lui dali), care scapă voinţei
şi pentru că oamenii au nevoie de mine la suprafaţă, nicidecum legată (de) „Tristeţea, ca o piatră.../(de gât,/ în străfundul meu)*, aşa cum nota barthes într-o zi de martie, acum 32 de ani


_________________________________

* Roland Barthes, Jurnal de doliu, Chişinău: Cartier, 2009

Panaceul meu

Cu adevărat, pentru mine, terapeutică - în doze stricte, cu abateri minime:
5-7-5-7-7 - traducerea unui poem tanka.
Chit că e via rusă* şi că astfel moşteneşti, în subsidiar, dincolo de non-compresibilitatea propriei limbi, şi eforturile celorlalte două etape (un fel de cvadratură a cercului de gradul trei!).
Dar e o poezie-stază (imaginează-ţi samuraii, care, înainte de moarte, alcătuiau barem un cvintet). Poezie a cotidianului, trăită întotdeauna într-o atmosferă rarefiată, aproape irespirabilă pentru un occidental (de altfel, mergând tot timpul contra sau, mai bine zis, paralel cu poezia niponă occidentalizată).

Iată câteva poeme din Veacul „de Argint” (sf. sec. al XIX-lea - înc. sec. al XX-lea) aparţinând acestui gen descins din tradiţionalul waka şi re-legat de modernitate datorită poetului Masaoka Shiki, acelaşi care a contribuit esenţial la ascensiunea haiku-ului.


_________________________
* Багряные пионы. Шедевры поэзии танка `серебряного века` (конец XIX - начало XX вв.). пер. Александр Долин. Санкт-Петербург: Гиперион 2000




Cu limba roz-crud
Pisica mi-a atins mâna—
O atingere
Ce-mi deschide acum
Trista minune a firii.

(Saito Mokichi)


***

Uşa de sticlă
După reflecţia mea
Un peisaj departe—
Copacii de prin Ueno
Albiţi de nea aspră.


***

În grădina mea
O săgeată de ceapă verde
Din pământ ieşind
Stă trufaşă, ca o vargă
Ce va biciui poetul nemernic.


***

Vizita unui
Ins ce fusese pe Fuji
Povestindu-mi tot—
Eu stând mut şi ascultând
Cu picioarele-mi slăbănoage întinse.


***

Plouă şi plouă.
Sub umbrela de paie
Ascuns bujorul—
Ca o frumoasă distrată
Ieşind pe vremea asta.

(Masaoka Shiki)


Priveşte munţii
Cum mai lucesc sub soare!
Priveşte marea,
Cum mai luceşte marea!
Dar apropie buzele îndată!

(Wakayama Bokusui)


Pasăre rară
Cuibărită în pieptu-mi
Şoptind cântece.
Aşa mă gândesc acum
La inima în zbucium.

(Yosano Akiko)

tragică

dansatorul mut

abia stăpânindu-şi pulpele

ca pe doi peşti gata să sară din undiţă

înapoi în valul dansului

în timp ce mutul care îi repară pantoful

îmbrăcându-l pe mână

închide brusc ochii pentru că

palma lui a cunoscut talpa care cunoaşte paso-doble

pentru că degetele lui au descâlcit şireturile

ca şi cum ar fi străpuns pletele unei femei

nu te uita la mine

îi spune spatele întors

celui care-şi sprijină talpa în ciorap alb

de gleznă ca un cocostârc

dansatorul mut

cu lacrima atârnându-i ca un lanţ de pince-nez

pentru că mâna lui promisese să muşte dintr-un umăr

pentru că picioarele lui visaseră să se umple de sânge

călcând printre paşii ei

ca printre câini adormiţi