vineri, 30 decembrie 2011
luni, 26 decembrie 2011
duty free
duty free / no duty[1]
faţă de nimeni
mă ţin de
paşaport cu oareşice nepăsare
aici suntem toţi cei care nu avem arme
cei care nu ducem droguri în papuci
cei care purtăm
mai puţin de 100 ml de lichid în geantăaici suntem toţi cei care nu avem arme
cei care nu ducem droguri în papuci
cei care ne-am împachetat cu succes cele 20 kg de lucruri
indispensabile
curând vom fi un punct verde pe un panou
dumnezeu se va uita de foarte aproape
ca un microbiolog la monade
ultima dată când am zburat ne-au spus că întârzie
ezitau noi ne buluceam la coadă
apoi au venit şi ne-au zis că avionul
trimis de urgenţă de la munchen era plin de gheaţă
şi ne-au chemat afară
şi ne-am căţărat cu toţii să suflăm deasupra
şi a început să se topească
când ne-au dat voie să intrăm am înjurat fiecare în limba lui
care pentru fiecare altul nu era decât o horcăială
zborul ne-a anesteziat
curând mi-am proptit capul în geam
să urmăresc cum norii de la vest la est alternează
din valuri mici în valuri mari ascuţite să văd
şi de data asta cum arată turbulenţa de deasupra ungariei
ungurul din dreapta s-a întristat
capul meu acoperise într-adevăr geamul
şi îl vedeam cum
îşi întinde cu toată puterea gâtul
de fiecare dată
când eu lăsam puţin capul pe fotoliu să se odihnească
apoi am lăsat
capul în pământ
aterizasem
aterizasem
urmau zilele mute
în care lucrurile se traduc încet
în lucrurile de
acasă contururile se suprapun inexact
aici şi acolo
aici şi acolo
my diplopia makes sense, doctor[2]aici şi acolo
ceva îmi spunea că într-o zi asta
o să-mi salveze creierul de la supraîncărcare
vineri, 23 decembrie 2011
ce a văzut Berlinul, pe 11.11.11
doar o parte din ce am văzut, în una din serile mini-festivalului "translating hip-hop" de la haus der kulturen den welt. partea pe care cineva a filmat-o e cu beatboxerul german mando.
partea pe care nu a filmat-o nimeni e cu (sound)poetul zimbabwian Chirikure Chirikure, dar iată un poem (e la fel de overtly political în mai toate).
mai greu de descris / imaginat e cum improvizează cei doi, împreună (deşi, era de presupus, vocabularul primului s-a dovedit neputincios în faţa cuvintelor, la un moment dat).
partea pe care nu a filmat-o nimeni e cu (sound)poetul zimbabwian Chirikure Chirikure, dar iată un poem (e la fel de overtly political în mai toate).
mai greu de descris / imaginat e cum improvizează cei doi, împreună (deşi, era de presupus, vocabularul primului s-a dovedit neputincios în faţa cuvintelor, la un moment dat).
vineri, 16 decembrie 2011
apoca-lipse
mi-am tot spus că voi scrie despre recenta şi scurta mea aventură în lumea artei contemporane, care m-a însufleţit şi mi-a confirmat ceva din intuiţiile mele în ce priveşte poezia- cum ar trebui să arate o poezie (o artă, dacă ţii la lumea nouă -dar cât de nouă?- , unde mijloacele de expresie se amestecă până la disoluţie), o poezie care n-ar renunţa nici la ceea ce e, în est, o anumită digestie a lumii şi a vieţii şi a dramelor, dar are în vedere şi ceea ce e mai nou şi mai bun în felul de a face artă acum, în vest. altă întrebare - ce să faci cu intuiţiile.
dar voi scrie despre asta, şi despre instalaţiile şi performance-urile pe care le-am pus la cale. şi poate despre cei care ştiu mai mult despre ce să faci cu intuiţiile.
acum însă singurul lucru despre care mă simt cumva forţată să scriu e sentimentul acesta de apocalipsă pe care-l am, hic et nunc. şi nu doar pentru că azi întreg sistemul de monitorizare a trenurilor urbane în berlin a cedat cu totul. de neconceput că o asemenea caracatiţă, tehnic vorbind, poate depinde de o ... "cutiuţă de monitorizare" (?) care a fost afectată. şi nu se ştie când va fi repus în funcţiune. se ştie doar că vom ajunge mult mai greu la aeroport, zilele astea.
dar nu e numai hic et nunc. mâine sunt alegeri, acasă. iar? da, da, iar. nu mai e nici măcar amuzant. nici trist, nici absurd. îmi lipsesc calificative. "alegeri" au fost şi în trasnistria, săptămâna trecută. unde lucrurile sunt acum şi mai în ceaţă decât de obicei. "alegeri" şi în rusia (ce axă perfectă, de la est spre vest, spre prut: rusia-trasnistria-moldova). apoi, occupy moscow. la ceva timp după occupy wall street. nicio legătură cauzală între.
acum, nicio iluzie că aş putea, cu propriile-mi forţe, să schimb ceva. pe post de încheiere, o lucrare a lui Francis Alÿs, politică într-un fel foarte cuminte, dar foarte puternic.
http://www.francisalys.com/public/hielo.html
dar voi scrie despre asta, şi despre instalaţiile şi performance-urile pe care le-am pus la cale. şi poate despre cei care ştiu mai mult despre ce să faci cu intuiţiile.
acum însă singurul lucru despre care mă simt cumva forţată să scriu e sentimentul acesta de apocalipsă pe care-l am, hic et nunc. şi nu doar pentru că azi întreg sistemul de monitorizare a trenurilor urbane în berlin a cedat cu totul. de neconceput că o asemenea caracatiţă, tehnic vorbind, poate depinde de o ... "cutiuţă de monitorizare" (?) care a fost afectată. şi nu se ştie când va fi repus în funcţiune. se ştie doar că vom ajunge mult mai greu la aeroport, zilele astea.
dar nu e numai hic et nunc. mâine sunt alegeri, acasă. iar? da, da, iar. nu mai e nici măcar amuzant. nici trist, nici absurd. îmi lipsesc calificative. "alegeri" au fost şi în trasnistria, săptămâna trecută. unde lucrurile sunt acum şi mai în ceaţă decât de obicei. "alegeri" şi în rusia (ce axă perfectă, de la est spre vest, spre prut: rusia-trasnistria-moldova). apoi, occupy moscow. la ceva timp după occupy wall street. nicio legătură cauzală între.
acum, nicio iluzie că aş putea, cu propriile-mi forţe, să schimb ceva. pe post de încheiere, o lucrare a lui Francis Alÿs, politică într-un fel foarte cuminte, dar foarte puternic.
http://www.francisalys.com/public/hielo.html
vineri, 11 noiembrie 2011
sâmbătă, 8 octombrie 2011
duminică, 2 octombrie 2011
viaţa cea nouă (osuar)
viaţa cea nouă cu tot cu berlinul ei
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele
şi când îţi spun că toate lunile astea
mi-am simţit faţa călcată în picioare
am în minte un pantof pătrat al unei femei la berlinale
osul tălpii ieşit nesănătos într-o parte şi pielea maro a pantofului
ca şi pielea albă a piciorului repetând prosteşte virajul
şi aceasta e umilirea cărnii ţinându-se strâns de oase
şi isteria când steaua de oase aceeaşi de când am venit pe lume
nu încape în nici unul din aceste oraşe
viaţa cea nouă cu tot cu berlinul ei
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele
ultimele imagini de acum doi ani
când îmi simţeam scheletul arcuindu-se
înainte să se arunce cu putere cât mai departe
un boschetar bătrân cufundându-şi braţul
prin gura unei pubele înalte
mâna lui osoasă desfăcând brusc degetele printre
pungile amestecate în sucuri abjecte
(un minut fără să respir
braţul lui ca o ancoră
oţetul în valuri)
ca să scoată la suprafaţă o pâine o pâine întreagă
o pâine uscată din care muşcă imediat şi dispare
viaţa cea nouă cu tot cu berlinul ei
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele
degetele tatălui meu întoarse nefiresc în sus
pentru că tot inventând noduri
ascunzând tăieturi sub cicatricele cele mai frumoase
oasele învăţaseră să fie altfel
şi degetele unui bărbat tremurător
căruia i-am strâns mâna ca unui străin şi
i-am simţit oasele falangelor topindu-se gelatinoase
băieţelul care căzuse de pe salcie şi avusese fractură deschisă
băieţelul care căzuse de pe salcie cu tot cu jumătate de salcie
şi m-a durut pentru salcie pentru că nimeni n-ar fi putut s-o prindă la loc
aşa cum îi sudaseră lui oasele
întotdeauna a fost ceva umilitor în îndărătnicia oaselor
şi ceva mult mai umilitor când la prima lovitură
se rup neputincioase
viaţa cea nouă cu tot cu berlinul ei
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele
ca în ziua aceea în jocul cel mai ciudat
pe care istoria putea să ni-l servească nouă
copiii întârziaţi ai pereistrocii şi în care ne credeam
nemţii şi ruşii sau pur şi simplu mercenari turbaţi
în căutarea secretului celuilalt băieţi şi fete laolaltă
dintre toţi care alergau în jurul blocurilor şi garajelor
singură eu n-am uitat durerea braţului sucit în afară
şi mâna celuilalt înfăşurată strâns în jurul toracelui
până când aproape oprindu-ţi respiraţia îţi cere triumfător parola
şi nu e nimic de spus şi îţi auzi oasele scrâşnind
şi mai bine ai muri stâlcit ţinându-te de acest cuvânt
cu picioarele şi cu braţele
viaţa cea nouă cu tot cu berlinul ei
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele
şi acesta e râsul meu când carnea se dezleagă
şi îmi ies din piele şi vă alerg în faţă
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele
şi când îţi spun că toate lunile astea
mi-am simţit faţa călcată în picioare
am în minte un pantof pătrat al unei femei la berlinale
osul tălpii ieşit nesănătos într-o parte şi pielea maro a pantofului
ca şi pielea albă a piciorului repetând prosteşte virajul
şi aceasta e umilirea cărnii ţinându-se strâns de oase
şi isteria când steaua de oase aceeaşi de când am venit pe lume
nu încape în nici unul din aceste oraşe
viaţa cea nouă cu tot cu berlinul ei
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele
ultimele imagini de acum doi ani
când îmi simţeam scheletul arcuindu-se
înainte să se arunce cu putere cât mai departe
un boschetar bătrân cufundându-şi braţul
prin gura unei pubele înalte
mâna lui osoasă desfăcând brusc degetele printre
pungile amestecate în sucuri abjecte
(un minut fără să respir
braţul lui ca o ancoră
oţetul în valuri)
ca să scoată la suprafaţă o pâine o pâine întreagă
o pâine uscată din care muşcă imediat şi dispare
viaţa cea nouă cu tot cu berlinul ei
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele
degetele tatălui meu întoarse nefiresc în sus
pentru că tot inventând noduri
ascunzând tăieturi sub cicatricele cele mai frumoase
oasele învăţaseră să fie altfel
şi degetele unui bărbat tremurător
căruia i-am strâns mâna ca unui străin şi
i-am simţit oasele falangelor topindu-se gelatinoase
băieţelul care căzuse de pe salcie şi avusese fractură deschisă
băieţelul care căzuse de pe salcie cu tot cu jumătate de salcie
şi m-a durut pentru salcie pentru că nimeni n-ar fi putut s-o prindă la loc
aşa cum îi sudaseră lui oasele
întotdeauna a fost ceva umilitor în îndărătnicia oaselor
şi ceva mult mai umilitor când la prima lovitură
se rup neputincioase
viaţa cea nouă cu tot cu berlinul ei
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele
ca în ziua aceea în jocul cel mai ciudat
pe care istoria putea să ni-l servească nouă
copiii întârziaţi ai pereistrocii şi în care ne credeam
nemţii şi ruşii sau pur şi simplu mercenari turbaţi
în căutarea secretului celuilalt băieţi şi fete laolaltă
dintre toţi care alergau în jurul blocurilor şi garajelor
singură eu n-am uitat durerea braţului sucit în afară
şi mâna celuilalt înfăşurată strâns în jurul toracelui
până când aproape oprindu-ţi respiraţia îţi cere triumfător parola
şi nu e nimic de spus şi îţi auzi oasele scrâşnind
şi mai bine ai muri stâlcit ţinându-te de acest cuvânt
cu picioarele şi cu braţele
viaţa cea nouă cu tot cu berlinul ei
mă împinge în colţul cel mai îngust
şi strângându-mă fără să mai pot respira
îmi reaşază unul câte unul oasele
şi acesta e râsul meu când carnea se dezleagă
şi îmi ies din piele şi vă alerg în faţă
sâmbătă, 17 septembrie 2011
Viaţă de microbuz
(în atmosfera zilelor următoare, fragmente dintr-un text de prin februarie 2010, scris chiar în timpul unei călătorii Buc.-Chişinău: )
Oximoron. (...) După ce aşteptasem preţ de două ore în microbuzul îngheţat, după ce pornisem, într-un final, picioarele dezmorţindu-mi-se încet-încet, pe marele ecran de pe... iconostasul salonului (altarul fiind, y compris, „loja” şoferului) şi-au făcut apariţia, nonşalante, litere chirilice (eu aducându-mi aminte, brusc, de protestele internauţilor din Moldova care cereau dublarea filmelor de la cinematograful Patria şi în limba română). Cei doi pasageri din spatele meu, soţ şi soţie, domnii S., originari din România, şi-au continuat chicotitul (...)
Şoferul ne promitea că filmul ne va teleporta, din Mercedesul care avea să ne treacă peste Prut (20 de inşi: 19 români şi un rus), la „Galivud”. M-am gândit să mă ofer ca translator. (...) În timp ce pe ecran textul rusesc pe care—n-avui încotro—l-am ingurgitat, abandonându-mi lectura, se stingea, lăsând loc primelor imagini, o muzică de-a dreptul tragică ţâşnind din boxe, mi-am oprit gâtul în semi-flexiune spre cei care n-aveau să priceapă o boabă din cele 8 sau 9 episoade pe care şoferul (un ins aproape afazic) le anunţa glorios. Dar, se părea, traducerea nu ar mai fi avut rost. Filmul prezenta scene de război (al Doilea Mondial), iar lucrurile erau cât se poate de simple, dincolo de cuvinte. Steluţele pe frunţile soldaţilor Armatei Roşii faţă în faţă cu arma unui comandant neamţ; ieşirea eroică a unui ostaş sovietic din groapa în care fusese aruncat după o pseudo-execuţie pentru ne-trădare. Nimic mai universal, nicio limbă mai inteligibilă decât asta, mă bucuram în secret. Un glonţ, două gloanţe. O execuţie, două execuţii, o cană de votcă, două căni de votcă. Altfel spus, filmul le oferea suficiente semne. Lenin, Stalin, Hitler—transparenţă. În faţă, un bucureştean cu mină gravă îşi împlântase ochii în ecran, gustând, volens-nolens, din trama pe alocuri hiper-sentimentală, reluând la nesfârşit scena cu soţia cu părul în cosiţe sărutând bravul (de acum) soldat, un copil blond ţinându-l pe tată de mână.
Şi-n timp ce mâna eroului străpungea ţărâna butaforică ieşind la lumină, microbuzul penetra pasajul de la Unirii. (...). „Vperiooood!” (şi tocmai treceam pe lângă Universitate). Supravieţuitorul, acum comandant, plângea în faţa soldaţilor (şi lăsam în urmă TNB-ul).
...Viaţă de microbuz, mi-am zis(...)
Oximoron. (...) După ce aşteptasem preţ de două ore în microbuzul îngheţat, după ce pornisem, într-un final, picioarele dezmorţindu-mi-se încet-încet, pe marele ecran de pe... iconostasul salonului (altarul fiind, y compris, „loja” şoferului) şi-au făcut apariţia, nonşalante, litere chirilice (eu aducându-mi aminte, brusc, de protestele internauţilor din Moldova care cereau dublarea filmelor de la cinematograful Patria şi în limba română). Cei doi pasageri din spatele meu, soţ şi soţie, domnii S., originari din România, şi-au continuat chicotitul (...)
Şoferul ne promitea că filmul ne va teleporta, din Mercedesul care avea să ne treacă peste Prut (20 de inşi: 19 români şi un rus), la „Galivud”. M-am gândit să mă ofer ca translator. (...) În timp ce pe ecran textul rusesc pe care—n-avui încotro—l-am ingurgitat, abandonându-mi lectura, se stingea, lăsând loc primelor imagini, o muzică de-a dreptul tragică ţâşnind din boxe, mi-am oprit gâtul în semi-flexiune spre cei care n-aveau să priceapă o boabă din cele 8 sau 9 episoade pe care şoferul (un ins aproape afazic) le anunţa glorios. Dar, se părea, traducerea nu ar mai fi avut rost. Filmul prezenta scene de război (al Doilea Mondial), iar lucrurile erau cât se poate de simple, dincolo de cuvinte. Steluţele pe frunţile soldaţilor Armatei Roşii faţă în faţă cu arma unui comandant neamţ; ieşirea eroică a unui ostaş sovietic din groapa în care fusese aruncat după o pseudo-execuţie pentru ne-trădare. Nimic mai universal, nicio limbă mai inteligibilă decât asta, mă bucuram în secret. Un glonţ, două gloanţe. O execuţie, două execuţii, o cană de votcă, două căni de votcă. Altfel spus, filmul le oferea suficiente semne. Lenin, Stalin, Hitler—transparenţă. În faţă, un bucureştean cu mină gravă îşi împlântase ochii în ecran, gustând, volens-nolens, din trama pe alocuri hiper-sentimentală, reluând la nesfârşit scena cu soţia cu părul în cosiţe sărutând bravul (de acum) soldat, un copil blond ţinându-l pe tată de mână.
Şi-n timp ce mâna eroului străpungea ţărâna butaforică ieşind la lumină, microbuzul penetra pasajul de la Unirii. (...). „Vperiooood!” (şi tocmai treceam pe lângă Universitate). Supravieţuitorul, acum comandant, plângea în faţa soldaţilor (şi lăsam în urmă TNB-ul).
...Viaţă de microbuz, mi-am zis(...)
luni, 12 septembrie 2011
de vederea de fapt
se întâmpla să locuiesc pe o stradă unde casele aveau pereţi de sticlă
viaţa de dinăuntru părea atât de frumoasă
încât mai toţi nou-veniţii erau gata să lingă geamurile
numai să-i vadă bându-şi ceaiul aromatizat mâncându-şi wurştii sau
plimbându-şi setterul prin casă
aceea era viaţa cea nouă şi adevărată şi
deşi nu m-am dus niciodată foarte aproape
ceva se întâmplase cu ochii mei
obişnuiţi să se ascundă după draperiile pe care le întindeam
pe nesimţite între mine şi oameni
îmi amintesc de vara lui 95 înainte să plec pentru a doua oară la constanţa
am prins vreo douăzeci de insecte de toate speciile şi mărimile
pe care le-am ţinut captive într-un borcan
timp de câteva săptămâni
era ceva fermecător în captivitatea lor credeam
cu toată tăria că au o viaţă fericită le aruncam firimituri în fiecare zi
dar aveam de gând să trec frontiera cu ele şi să le dau drumul acolo
în r o m â n i a
din raţiuni pe atunci cu totul nebănuite
fireşte am uitat borcanul acasă la întoarcere l-am găsit gol
şi am înţeles că cineva le eliberase
continui să merg pe strada asta fără să ştiu despre destinaţie
şi deodată îmi vine să întorc capul şi să îi văd pe toţi
prin ochiul meu pentru care lucrurile scârţâie de claritate
prin borcanul cu fluturi şi muşte
prin peretele de cristal al casei
printr-un ecran
în spatele căruia apar personaje volubile de altădată
toată spuma din jurul corpurilor se descoperă
şi printr-o lupă
văd cum stau ascunşi în carne tremurând
în gesturi rotunde şi haine bufante şi bucle şi voci
toate acestea deasupra unor inşi chei şi drepţi
care sclipesc în toţi ceilalţi oameni
viaţa de dinăuntru părea atât de frumoasă
încât mai toţi nou-veniţii erau gata să lingă geamurile
numai să-i vadă bându-şi ceaiul aromatizat mâncându-şi wurştii sau
plimbându-şi setterul prin casă
aceea era viaţa cea nouă şi adevărată şi
deşi nu m-am dus niciodată foarte aproape
ceva se întâmplase cu ochii mei
obişnuiţi să se ascundă după draperiile pe care le întindeam
pe nesimţite între mine şi oameni
îmi amintesc de vara lui 95 înainte să plec pentru a doua oară la constanţa
am prins vreo douăzeci de insecte de toate speciile şi mărimile
pe care le-am ţinut captive într-un borcan
timp de câteva săptămâni
era ceva fermecător în captivitatea lor credeam
cu toată tăria că au o viaţă fericită le aruncam firimituri în fiecare zi
dar aveam de gând să trec frontiera cu ele şi să le dau drumul acolo
în r o m â n i a
din raţiuni pe atunci cu totul nebănuite
fireşte am uitat borcanul acasă la întoarcere l-am găsit gol
şi am înţeles că cineva le eliberase
continui să merg pe strada asta fără să ştiu despre destinaţie
şi deodată îmi vine să întorc capul şi să îi văd pe toţi
prin ochiul meu pentru care lucrurile scârţâie de claritate
prin borcanul cu fluturi şi muşte
prin peretele de cristal al casei
printr-un ecran
în spatele căruia apar personaje volubile de altădată
toată spuma din jurul corpurilor se descoperă
şi printr-o lupă
văd cum stau ascunşi în carne tremurând
în gesturi rotunde şi haine bufante şi bucle şi voci
toate acestea deasupra unor inşi chei şi drepţi
care sclipesc în toţi ceilalţi oameni
luni, 5 septembrie 2011
sâmbătă, 3 septembrie 2011
de un minimalism trist
Salonul Internaţional de Carte. pentru că numai "Internaţional" nu e. m-am repezit spre cele trei rafturi (sic!) etichetate "Franţa" ca să descopăr că, din cele vreo 10 cărţi, 5 erau dicţionare.
era înainte de Republica guvernată de Sandu Vakulovski şi Moni Stănilă (un maraton de 2 zile).
m-am bucurat însă să revăd, ieri, oameni pe care nu-i văzusem de luni bune. care să cumpere o carte recomandată de mine. şi să-mi împrumute una de care nu făcusem rost încă (ultimul roman al lui Eco).
iar cu o zi în urmă, îndreptându-mă spre standul Arc să-mi iau, în sfârşit, volumul Lilianei Armaşu, pe care îl îndrăgisem a priori, am întâlnit-o pe însăşi autoarea. am rămas împietrită, pentru câteva secunde (atât de mare fusese coincidenţa). am vorbit (mai degrabă, am fost întru totul de acord) despre debuturi, cărţi şi timpi de scriere, viaţă literară şi viaţă literară în afara vieţii literare, singura care contează.
despre "Singurătatea de miercuri" a scris G. Chiper în Contrafort (aici). a luat premiul pentru Poezie al US 2010.
a, da, pe Aleea Clasicilor a fost inaugurat bustul lui Păunescu. no comment.
era înainte de Republica guvernată de Sandu Vakulovski şi Moni Stănilă (un maraton de 2 zile).
m-am bucurat însă să revăd, ieri, oameni pe care nu-i văzusem de luni bune. care să cumpere o carte recomandată de mine. şi să-mi împrumute una de care nu făcusem rost încă (ultimul roman al lui Eco).
iar cu o zi în urmă, îndreptându-mă spre standul Arc să-mi iau, în sfârşit, volumul Lilianei Armaşu, pe care îl îndrăgisem a priori, am întâlnit-o pe însăşi autoarea. am rămas împietrită, pentru câteva secunde (atât de mare fusese coincidenţa). am vorbit (mai degrabă, am fost întru totul de acord) despre debuturi, cărţi şi timpi de scriere, viaţă literară şi viaţă literară în afara vieţii literare, singura care contează.
despre "Singurătatea de miercuri" a scris G. Chiper în Contrafort (aici). a luat premiul pentru Poezie al US 2010.
a, da, pe Aleea Clasicilor a fost inaugurat bustul lui Păunescu. no comment.
marți, 30 august 2011
suficient de senzaţional
încât să rup tăcerea de aici.
mergeam azi spre Librăria din Centru, unde avea să se întâmple Seara Poetică a Ilenei Mălăncioiu şi... o creangă mare cât mine s-a desprins dintr-un arbore de vreo 20 de metri şi a căzut la o secundă distanţă, în urmă. nu m-am întrebat a cui e vina şi cum lucrează serviciile respective din cadrul primăriei ch-ău, nu m-am gândit nici la "carpe diem" etc. a fost pur şi simplu atât de suprarealist şi magic, încât am mers multă vreme zâmbind maşinal şi gândindu-mă că dacă voi întoarce capul în urmă, voi vedea creanga târându-se după mine.
şi chiar dacă toate astea m-au dezlocuit pentru o bucată bună de timp din mine însămi, a fost o seară de poezie bună, în care am reuşit s-o înţeleg mai bine pe I.M., care, printre poeme, a vorbit, laolaltă, despre scriitori vs. politică & securitate (unde ar fi paranteze largi de deschis, dar I.M. a zis cel mai bine : "cine are talent oricum rămâne" şi "doar p-u că eşti pur moral nu..."), scriitori vs. scriitori, scriitori vs. ei înşişi. iar în toate astea n-a fost pic de egocentrism, cum ar fi putut să fie.
la final, cineva i-a trimis un bileţel, întrebând-o dacă s-a gândit vreodată să se lase de literatură. hai să pun un poem de-al Ilenei Mălăncioiu (din volumul omonim, 1973), în semn de "bine că nu":
Crini pentru domnişoara mireasă
Crini pentru domnişoara mireasă,
Crini albi şi cărnoşi, cum n-am mai văzut,
Ca şi cum nunta veşnică acum a fost descoperită
De un mire tînăr şi neprefăcut.
Ce purtaţi, domnule mire, în buchetul cu trei fire,
În buchetul cu trei feţe dumnezeieşti
Ca trei flori de crin aduse de foarte departe
Pentru nunta din poveşti.
Domnul mire nu poate să răspundă,
Domnul mire zboară peste nori,
În tăcere, domnişoara mireasă
Sărută cele trei flori
Ca şi cum n-ar fi flori de crin,
Ci feţe sfinte cu adevărat.
Ce purtaţi, domnule mire, în buchetul cu trei fire
Care trupul miresei l-au înviat.
mergeam azi spre Librăria din Centru, unde avea să se întâmple Seara Poetică a Ilenei Mălăncioiu şi... o creangă mare cât mine s-a desprins dintr-un arbore de vreo 20 de metri şi a căzut la o secundă distanţă, în urmă. nu m-am întrebat a cui e vina şi cum lucrează serviciile respective din cadrul primăriei ch-ău, nu m-am gândit nici la "carpe diem" etc. a fost pur şi simplu atât de suprarealist şi magic, încât am mers multă vreme zâmbind maşinal şi gândindu-mă că dacă voi întoarce capul în urmă, voi vedea creanga târându-se după mine.
şi chiar dacă toate astea m-au dezlocuit pentru o bucată bună de timp din mine însămi, a fost o seară de poezie bună, în care am reuşit s-o înţeleg mai bine pe I.M., care, printre poeme, a vorbit, laolaltă, despre scriitori vs. politică & securitate (unde ar fi paranteze largi de deschis, dar I.M. a zis cel mai bine : "cine are talent oricum rămâne" şi "doar p-u că eşti pur moral nu..."), scriitori vs. scriitori, scriitori vs. ei înşişi. iar în toate astea n-a fost pic de egocentrism, cum ar fi putut să fie.
la final, cineva i-a trimis un bileţel, întrebând-o dacă s-a gândit vreodată să se lase de literatură. hai să pun un poem de-al Ilenei Mălăncioiu (din volumul omonim, 1973), în semn de "bine că nu":
Crini pentru domnişoara mireasă
Crini pentru domnişoara mireasă,
Crini albi şi cărnoşi, cum n-am mai văzut,
Ca şi cum nunta veşnică acum a fost descoperită
De un mire tînăr şi neprefăcut.
Ce purtaţi, domnule mire, în buchetul cu trei fire,
În buchetul cu trei feţe dumnezeieşti
Ca trei flori de crin aduse de foarte departe
Pentru nunta din poveşti.
Domnul mire nu poate să răspundă,
Domnul mire zboară peste nori,
În tăcere, domnişoara mireasă
Sărută cele trei flori
Ca şi cum n-ar fi flori de crin,
Ci feţe sfinte cu adevărat.
Ce purtaţi, domnule mire, în buchetul cu trei fire
Care trupul miresei l-au înviat.
duminică, 24 iulie 2011
joi, 21 iulie 2011
un minut pentru M. Ivănescu (1931-2011)
cum se scrie o carte - şi ce înţeles poate avea o asemenea lucrare
însă pentru sunetele de afară străin, închis
într-o lume unde nu mai pătrund
cu ecourile lor luminile lumii de afară şi îşi închid
contururile de muzică pe care orice înscris
al unui lucru, al unei fiinţe îl aşează în cartea
uriaşă a firii, deschisă, şi întorcîndu-şi
filele cu texte uneori neînţelese, pe care ai vrea
să le opreşti - dar care curînd îşi
va întoarce ultima pagină
şi nu va mai urma decît cea de pe urmă foaie
şi aceea albă. şi cine
ştie mai cine are să vină să o îndoaie
şi va mai scrie un rînd doar şi o dată
şi va închide peste ea scoarţa crăpată.
şi tu, cartea asta care ţi-a fost
vremea, şi locul sufletului tău, nu ţi-a fost
în puteri s-o citeşti ascultînd-o în silabe
chiar dacă le-ai înţeles înţelesul,
şi în urechile tale au rămas albe,
şi ai citit doar cu ochii, şi mersul
înspre înlăuntru nu l-ai mai urmărit.
să trăieşti o vreme surd la răsfrîngerile
pe care în tine, în oricine ar fi trebuit
să le aibe rîsul şi plîngerile
din afară. şi pe urmă, cînd s-a închis
cartea, nici să nu mai ştii dacă rămîn
pentru altcineva, mai tîrziu, din ce-a scris
acolo, lucruri de înţeles cînd o va lua poate în mîini.
însă pentru sunetele de afară străin, închis
într-o lume unde nu mai pătrund
cu ecourile lor luminile lumii de afară şi îşi închid
contururile de muzică pe care orice înscris
al unui lucru, al unei fiinţe îl aşează în cartea
uriaşă a firii, deschisă, şi întorcîndu-şi
filele cu texte uneori neînţelese, pe care ai vrea
să le opreşti - dar care curînd îşi
va întoarce ultima pagină
şi nu va mai urma decît cea de pe urmă foaie
şi aceea albă. şi cine
ştie mai cine are să vină să o îndoaie
şi va mai scrie un rînd doar şi o dată
şi va închide peste ea scoarţa crăpată.
şi tu, cartea asta care ţi-a fost
vremea, şi locul sufletului tău, nu ţi-a fost
în puteri s-o citeşti ascultînd-o în silabe
chiar dacă le-ai înţeles înţelesul,
şi în urechile tale au rămas albe,
şi ai citit doar cu ochii, şi mersul
înspre înlăuntru nu l-ai mai urmărit.
să trăieşti o vreme surd la răsfrîngerile
pe care în tine, în oricine ar fi trebuit
să le aibe rîsul şi plîngerile
din afară. şi pe urmă, cînd s-a închis
cartea, nici să nu mai ştii dacă rămîn
pentru altcineva, mai tîrziu, din ce-a scris
acolo, lucruri de înţeles cînd o va lua poate în mîini.
miercuri, 29 iunie 2011
duminică, 26 iunie 2011
Omagiu lui Pessoa
un poem de Frederick Seidel
Am iubit odată.
Credeam că voi fi iubit.
Dar n-am fost iubit.
N-am fost iubit din singurul motiv care contează-
N-a fost să fie.
Mi-am descheiat mănuşile albe şi le-am dezvelit de pe mâini.
Am pus deoparte bastonul cu mâner de aur.
Am luat acest stilou...
Şi m-am gândit la cum mulţi alţii
Au mirosit trandafirul din vază
Şi au ridicat un stilou cu cerneală,
Şi au ridicat un munte...
Şi şi-au pus arma automată în gură,
Şi au zărit cum câinele lor de vânătoare tocmai ţintise.
Am iubit odată.
Credeam că voi fi iubit.
Dar n-am fost iubit.
N-am fost iubit din singurul motiv care contează-
N-a fost să fie.
Mi-am descheiat mănuşile albe şi le-am dezvelit de pe mâini.
Am pus deoparte bastonul cu mâner de aur.
Am luat acest stilou...
Şi m-am gândit la cum mulţi alţii
Au mirosit trandafirul din vază
Şi au ridicat un stilou cu cerneală,
Şi au ridicat un munte...
Şi şi-au pus arma automată în gură,
Şi au zărit cum câinele lor de vânătoare tocmai ţintise.
luni, 20 iunie 2011
the mainstream is always boring, someone said
o imagine de la Month of Performance Art in Berlin.
aici, "Autobiographiction", un workshop-performance de Nicolas y Galeazzi
şi Joel Verwimp. pe scurt: două arhive personale în permanentă rescriere şi care, contopite cu biografiile celor care au rescris (subsemnata, inclusiv) / vor rescrie, duc spre "autobiograficţiunea" unui necunoscut Z. toate astea, de dragul cercetării artistice. de dragul avangărzii, la ea acasă la Freies Museum Berlin.
aici, "Autobiographiction", un workshop-performance de Nicolas y Galeazzi
şi Joel Verwimp. pe scurt: două arhive personale în permanentă rescriere şi care, contopite cu biografiile celor care au rescris (subsemnata, inclusiv) / vor rescrie, duc spre "autobiograficţiunea" unui necunoscut Z. toate astea, de dragul cercetării artistice. de dragul avangărzii, la ea acasă la Freies Museum Berlin.
joi, 2 iunie 2011
muţenia pământului
acolo, departe
metaforă peste metaforă
ca o spumă
din care-mi ridic corpul
//
decât limba aceea stranie
pe care o vorbeam cu neruşinare
mai bine muţenia pământului care îmi
intrase în oase
//
aici, departe
îmbrăţişarea grea a unui bărbat orb
teama că ar putea muri strivit de gravitaţie
(îl rog să vorbească, să vorbească orice)
gura lui se deschide ca o prăpastie în
geografia caldă a capului
//
oasele mele pierzându-şi laptele
metaforă peste metaforă
ca o spumă
din care-mi ridic corpul
//
decât limba aceea stranie
pe care o vorbeam cu neruşinare
mai bine muţenia pământului care îmi
intrase în oase
//
aici, departe
îmbrăţişarea grea a unui bărbat orb
teama că ar putea muri strivit de gravitaţie
(îl rog să vorbească, să vorbească orice)
gura lui se deschide ca o prăpastie în
geografia caldă a capului
//
oasele mele pierzându-şi laptele
duminică, 22 mai 2011
de curând
seminar cu Adam Zagajewsky.
care şi-a jucat rolul (de "poet naiv", avea să mărturisească) până aproape de final,
cumva renegând propriul eseu (A Defense of Ardor).
el e "altul când scrie despre poezie". el "nu ştie nimic despre".
numai că tot acest joc mi s-a părut perfect justificat (la cum sunau unele întrebări).
s-a ferit cameleonic de majoritatea, şi poate prin asta mi-a răspuns la mai toate pe care eu le aveam.
în ultimele 10 minute a început să spună. câteva definiţii memorabile. şi care sunt doar atât.
şi, la întrebarea mea: "...da, atunci cred că se termină totul".
mai mult decât un poem (doar un link spre varianta engleză , pardon), nu ştiu ce să mai spun. (aproape că m-am dezvăţat să "tastez" pentru blog.)
care şi-a jucat rolul (de "poet naiv", avea să mărturisească) până aproape de final,
cumva renegând propriul eseu (A Defense of Ardor).
el e "altul când scrie despre poezie". el "nu ştie nimic despre".
numai că tot acest joc mi s-a părut perfect justificat (la cum sunau unele întrebări).
s-a ferit cameleonic de majoritatea, şi poate prin asta mi-a răspuns la mai toate pe care eu le aveam.
în ultimele 10 minute a început să spună. câteva definiţii memorabile. şi care sunt doar atât.
şi, la întrebarea mea: "...da, atunci cred că se termină totul".
mai mult decât un poem (doar un link spre varianta engleză , pardon), nu ştiu ce să mai spun. (aproape că m-am dezvăţat să "tastez" pentru blog.)
sâmbătă, 14 mai 2011
seară ucraineană
din motive care îmi scapă (poate, doar, pasiunea pentru limba asta foarte frumoasă;
de văzut mai jos în ceea ce-mi place mai mult din muzica lor.
şi traducerea unui poem al Halynei Kruk, o poetă pe care am citit-o, recent)
multe lucruri dispar mai repede
de Halyna Kruk
multe lucruri dispar mai repede decât
reuşim noi să le observăm
multe nici măcar nu apar
în câmpul nostru de vedere
ca omuleţul acela care trebuie împuşcat
în tirul de duminică din parcul de cultură şi odihnă
acum vreo douăzeci de ani
până reuşesc să-l ochesc
el nu mai iese de mult la suprafaţă
cine a omorât omuleţul-muritor
cu glontele acela minuscul
din arma aceea cu ţeavă strâmbă
cine a reuşit să-l observe?
cine a reuşit să ia ţinta
în cele câteva duminici repezi de vară
din care aproape totul e deja în trecut?
de văzut mai jos în ceea ce-mi place mai mult din muzica lor.
şi traducerea unui poem al Halynei Kruk, o poetă pe care am citit-o, recent)
multe lucruri dispar mai repede
de Halyna Kruk
multe lucruri dispar mai repede decât
reuşim noi să le observăm
multe nici măcar nu apar
în câmpul nostru de vedere
ca omuleţul acela care trebuie împuşcat
în tirul de duminică din parcul de cultură şi odihnă
acum vreo douăzeci de ani
până reuşesc să-l ochesc
el nu mai iese de mult la suprafaţă
cine a omorât omuleţul-muritor
cu glontele acela minuscul
din arma aceea cu ţeavă strâmbă
cine a reuşit să-l observe?
cine a reuşit să ia ţinta
în cele câteva duminici repezi de vară
din care aproape totul e deja în trecut?
luni, 25 aprilie 2011
poem de dragoste
dragostea mea de-ar fi să taci odată
sau să înceteze filmul în care te prefaci atât de viu
încât îmi vine să te scot mort în braţe
chel şi slab şi fără nume
cu uşurinţa studenţilor la medicină
când pescuiesc din căzile întunecoase
de-ar fi să se scurgă odată de pe corp
repertoriul de gesturi pe care îl învăţasem
capul întors teatral ultima dată
azi mi-aş scoate pielea de pe faţă azi
aş putea să mă întorc cu mâinile amputate
e ultima dată când spun lucrurile aşa
şi crede-mă asta înseamnă că mâine
voi spune lucrurile prima dată
mâine voi ieşi din mijlocul propriului glas
cu mierea şiroindu-mi pe piept pe braţe
şi coardele vocale vor fi cuţite şterse unul de altul
cu care voi sfârteca mulţimile pe stradă
rămâi cu bine dragostea mea în filmul tău
în hainele tale în pielea ta ai grijă să nu te sufoci
ca un prunc învelit în prea multe cearşafuri
o minge de mercur se închide tremurător şi patetic
deasupra unui corp rece şi drept
o lovesc scurt pentru totdeauna cu braţele
sus
rotindu-se în oglinda neagră
ultimele imagini:
un cap de copil muşcă un glob de păpădie;
gâtul lui subţire;
tulpina de lapte.
sau să înceteze filmul în care te prefaci atât de viu
încât îmi vine să te scot mort în braţe
chel şi slab şi fără nume
cu uşurinţa studenţilor la medicină
când pescuiesc din căzile întunecoase
de-ar fi să se scurgă odată de pe corp
repertoriul de gesturi pe care îl învăţasem
capul întors teatral ultima dată
azi mi-aş scoate pielea de pe faţă azi
aş putea să mă întorc cu mâinile amputate
e ultima dată când spun lucrurile aşa
şi crede-mă asta înseamnă că mâine
voi spune lucrurile prima dată
mâine voi ieşi din mijlocul propriului glas
cu mierea şiroindu-mi pe piept pe braţe
şi coardele vocale vor fi cuţite şterse unul de altul
cu care voi sfârteca mulţimile pe stradă
rămâi cu bine dragostea mea în filmul tău
în hainele tale în pielea ta ai grijă să nu te sufoci
ca un prunc învelit în prea multe cearşafuri
o minge de mercur se închide tremurător şi patetic
deasupra unui corp rece şi drept
o lovesc scurt pentru totdeauna cu braţele
sus
rotindu-se în oglinda neagră
ultimele imagini:
un cap de copil muşcă un glob de păpădie;
gâtul lui subţire;
tulpina de lapte.
sâmbătă, 23 aprilie 2011
luni, 18 aprilie 2011
sâmbătă, 16 aprilie 2011
stockholm şi mai departe
alte două filmuleţe oferite cu generozitate de Alexandru Vakulovski (şi asta pentru că mi-e greu să rezum, acum, mai ales că Florenţa şi Roma au venit imediat după, tulburătoare) --
lectura de la Biskops Arno şi cea de la ICR Stockholm, de fiecare dată secundată de Pär Thörn, căruia îi mulţumesc pentru versiunea suedeză--
lectura de la Biskops Arno şi cea de la ICR Stockholm, de fiecare dată secundată de Pär Thörn, căruia îi mulţumesc pentru versiunea suedeză--
joi, 7 aprilie 2011
Lectură la Biskops Arnö
alarmant, dar benefic contrastul între ceea ce scriu şi ceea ce face Pär Thörn, poetul suedez cu care lucrez în cadrul atelierului de la Biskops Arnö (organizat de ICR Stockholm). dintre cei 4 suedezi, el întruchipează poate cel mai bine deschiderea spre poezia conceptuală & "performance" (în cazul lui- incluzând muzică electronică), sound poetry (iar toate astea chiar par să aibă o "scenă" aici!).
poemul pe care l-am tradus, "Landskap" (Peisaj), e un poem-listă a obiectelor într-un peisaj post-apocaliptic. despre "metoda" prin care a fost creat, pe scurt: un algoritm cu numere (aleatorii, dar cu adevărat aleatorii, adică "true randomness") şi matrice.
în fine, iată un filmuleţ (prin generozitatea lui A.Vakulovski) cu ceea ce e o încercare de "performance" înaintea lecturii de sâmbătă de la ICR Stockholm (e vorba de lectura de acum două zile la colegiul de pe Biskops Arnö)
poemul pe care l-am tradus, "Landskap" (Peisaj), e un poem-listă a obiectelor într-un peisaj post-apocaliptic. despre "metoda" prin care a fost creat, pe scurt: un algoritm cu numere (aleatorii, dar cu adevărat aleatorii, adică "true randomness") şi matrice.
în fine, iată un filmuleţ (prin generozitatea lui A.Vakulovski) cu ceea ce e o încercare de "performance" înaintea lecturii de sâmbătă de la ICR Stockholm (e vorba de lectura de acum două zile la colegiul de pe Biskops Arnö)
joi, 31 martie 2011
unde sunt
atelier de traducere/poezie pe insula Biskops Arnö, organizat de ICR Stockholm, în care 4 poeţi români (din Ro şi Md) şi 4 poeţi suedezi îşi traduc -via engleză, of course- reciproc versurile
generalităţi, aici
specificităţi, pe blogul (generos al) lui Răzvan Ţupa
generalităţi, aici
specificităţi, pe blogul (generos al) lui Răzvan Ţupa
vineri, 18 martie 2011
poeme mai vechi, mai noi
o ... încercare de coerenţă (în Contrafort, nr. 1-2, 2011)
http://contrafort.md/numere/boala-schi-e-din-manualul-convalescentului
http://contrafort.md/numere/boala-schi-e-din-manualul-convalescentului
miercuri, 16 martie 2011
marți, 15 martie 2011
un soi de ciudată memorie genetică
mă face să citesc cu înfrigurare toate cronicile despre "incidentele" nucleare din Japonia. aceeaşi m-a făcut să văd, acum câteva săptămâni la Berlinale, "V subbotu" (Innocent saturday) al lui Aleksandr Mindadze. filmul e imaginea sâmbetei odioase după accidentul de la Cernobîl prin ochii unui tânăr activist de partid forţat să tacă, după ce ajunge -fizic- în chiar măruntaiele dezastrului, o sâmbătă grotesc de vie la care trebuie să ia parte, tergiversând evadarea (alături de cea căreia îi spune adevărul).
vineri, 4 martie 2011
manualul convalescentului
după ce moartea se mai retrage o dată şi cu un clic
peste întrerupătorul de chemat infirmiera stinge
dâra de neon din jurul corpului care pentru câteva zile
ţi-a dat o lumină aparte şi chiar cuvintele în noaptea
de dinainte păreau mai proaspete
înţelegi că singura boală pe care ai avut-o vreodată
e amânarea
faldurile ei peste carnea care e atât de simplă şi dreaptă şi
nici nu s-ar mai fi trezit dacă a doua zi
n-ar fi trebuit să trimiţi cele scrise în noapte
numai o clipă roba de spital
pare atât de diferită de hainele celor care
dorm de câteva zile îmbrăcaţi veghindu-te pentru că pe aceia
de la o mânecă la alta hainele îi ocolesc invers pe la spate—
până la urmă toate îţi zici în timp ce îţi pune peste rană
bandajul ca pe un mic scut toate înconjoară trupul toate îl apără
ridicol să mai lupţi împotriva lui acum pentru că
lucrurile sunt la locul lor şi în curând vei coborî
printre oamenii perfect asamblaţi şi simetrici
dar nici să-l mai porţi cu tot dinadinsul înainte
ai fi preferat să rămâi acolo cu pânzele azurii în chip de mormânt şi
tăietura ovală prin care aduseseră rana în lumină printre oamenii
aplecându-se deasupra ochiului ca deasupra unui diamant apoi
încercându-l cu zăngănitul metalic al cleştilor şi bisturiurilor
pentru câteva săptămâni fericite trupul e numai
o pernă de apărat rana sânge sclipitor şi negru
sub pielea albă şi se va scurge din nou în valuri dar
până atunci să te mişti oarbă prin odaie fără gravitaţie
(august/ decembrie 2010)
peste întrerupătorul de chemat infirmiera stinge
dâra de neon din jurul corpului care pentru câteva zile
ţi-a dat o lumină aparte şi chiar cuvintele în noaptea
de dinainte păreau mai proaspete
înţelegi că singura boală pe care ai avut-o vreodată
e amânarea
faldurile ei peste carnea care e atât de simplă şi dreaptă şi
nici nu s-ar mai fi trezit dacă a doua zi
n-ar fi trebuit să trimiţi cele scrise în noapte
numai o clipă roba de spital
pare atât de diferită de hainele celor care
dorm de câteva zile îmbrăcaţi veghindu-te pentru că pe aceia
de la o mânecă la alta hainele îi ocolesc invers pe la spate—
până la urmă toate îţi zici în timp ce îţi pune peste rană
bandajul ca pe un mic scut toate înconjoară trupul toate îl apără
ridicol să mai lupţi împotriva lui acum pentru că
lucrurile sunt la locul lor şi în curând vei coborî
printre oamenii perfect asamblaţi şi simetrici
dar nici să-l mai porţi cu tot dinadinsul înainte
ai fi preferat să rămâi acolo cu pânzele azurii în chip de mormânt şi
tăietura ovală prin care aduseseră rana în lumină printre oamenii
aplecându-se deasupra ochiului ca deasupra unui diamant apoi
încercându-l cu zăngănitul metalic al cleştilor şi bisturiurilor
pentru câteva săptămâni fericite trupul e numai
o pernă de apărat rana sânge sclipitor şi negru
sub pielea albă şi se va scurge din nou în valuri dar
până atunci să te mişti oarbă prin odaie fără gravitaţie
(august/ decembrie 2010)
duminică, 6 februarie 2011
sticlărie
(un ciob)
aveam cinci ani duceam într-un borcan cea mai
cristalină apă şi am căzut pe scările umede
cioburile au venit numaidecât peste pielea subţire a mâinii ascunzând
împletitura muşchilor iar artera tăiată şi-a căscat gurile împrăştiind în aer
un adevărat artificiu în contrapunct cu strigătul moartea
se aduna vocală cu vocală încă nu puteam s-o rostesc deşi
de câteva ori o mai simţisem
mă gândeam că sângele se va scurge tot pe asfaltul negru
aşa cum se dusese apa iar eu voi rămâne o siluetă
de sticlă şi mă voi ciocni repede repede de toţi oamenii
spuneam mi-e frică mi-e frică şi când întrebau de cine de ce
strigătul meu mai urca o treaptă octavă cu octavă până am adormit
cu garoul strâns peste tăietură căluş de închegat
sângele şi urletul care chemase oamenii (un copil moare!)
aveam cinci ani duceam într-un borcan cea mai
cristalină apă şi am căzut pe scările umede
cioburile au venit numaidecât peste pielea subţire a mâinii ascunzând
împletitura muşchilor iar artera tăiată şi-a căscat gurile împrăştiind în aer
un adevărat artificiu în contrapunct cu strigătul moartea
se aduna vocală cu vocală încă nu puteam s-o rostesc deşi
de câteva ori o mai simţisem
mă gândeam că sângele se va scurge tot pe asfaltul negru
aşa cum se dusese apa iar eu voi rămâne o siluetă
de sticlă şi mă voi ciocni repede repede de toţi oamenii
spuneam mi-e frică mi-e frică şi când întrebau de cine de ce
strigătul meu mai urca o treaptă octavă cu octavă până am adormit
cu garoul strâns peste tăietură căluş de închegat
sângele şi urletul care chemase oamenii (un copil moare!)
luni, 10 ianuarie 2011
despre cartea Alcool: şi eu
am aşteptat cu nerăbdare să citesc "cartea Alcool" a lui Ion Mureşan. până s-a întâmplat, a trebuit să mă mulţumesc cu multele cronici (pentru mine, prefeţe contradictorii). câtă luciditate poate/trebuie să rămână când se suprapun atâtea orizonturi de aşteptare?
între timp, a apărut nr.3 al revistei "Poesis Internaţional" şi... un alt ecou chiar în editorialul lui D. Păcuraru (poate fi citit(ă) aici).
între timp, a apărut nr.3 al revistei "Poesis Internaţional" şi... un alt ecou chiar în editorialul lui D. Păcuraru (poate fi citit(ă) aici).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)